Un volum-album de dimensiuni impozante, realizat cu evidente și merituoase eforturi de documentare, este cel publicat în 2022 de arhitectul Mădălin Ghigeanu (n. 1962) și intitulat Curentul Mediteraneean în arhitectura interbelică românească, o variantă extinsă și accesibilă unui public mai larg a lucrării sale de doctorat. Autorul analizează opera a 43 de arhitecți români și patru americani și peste 470 de imobile construite în România între 1930 și 1947, cu precădere în București.
După o parte introductivă despre originile și evoluția stilului mediteraneean în Statele Unite, Franța, Peninsula Iberică și România, autorul studiază monografic operele în acest stil ale unor arhitecți importanți ai epocii interbelice în România. Între arhitecții cărora autorul le acordă atenție se numără nume ilustre ale perioadei interbelice. Pentru unii, Mădălin Ghigeanu a descoperit lucrări noi, despre care nu se știa că au fost proiectate de aceștia. Sînt avute în vedere lucrări ale arhitecților Alexandru Zaharia (cu cel mai mare număr de pagini alocate de autor), Ion V. Giurgea, Malcu Goldstein (Horia Maicu), Gheorghe Simotta, Octav Doicescu, Horia Creangă, George Damian, a cărui arhivă a fost descoperită în 2015, și ale altora, mulți.
Mădălin Ghigeanu atribuie Curentului Mediteraneean din interbelicul românesc, de fapt bucureștean, cu cîteva excepții constănțene și altele neînsemnate în afara acestor orașe (Palatul Scroviștea, Casa Simian din Rm. Vâlcea, cîteva clădiri la Balcic) rădăcini californiene (stilul Spanish Colonial Revival). În prefața sa, foarte cuprinzătoare și edificatoare, prof. dr. arh. Sorin Vasilescu consideră că în perioada interbelică, la noi, au conviețuit „mai mult sau mai puțin pașnic“ cinci stiluri de arhitectură dintre care cel denumit în epocă „mauro-brâncovenesc“ este cel care face obiectul albumului.
Este de presupus că stilul mediteraneean este și o reacție la tendința de generalizare a celui „cubist“ care tindea să uniformizeze, prin simplificare și repetare, chiar cu detalii ușor modificate, locuințele. Un exemplu sînt lucrările din Constanța ale lui Malcu Goldstein la care m-am referit într-un alt articol. Stilul mediteraneean se aplică locuințelor urbane individuale, cu pretenții ferme de unicitate. Este limpede că unii arhitecți au o operă eclectică în care sînt cuprinse mai multe dintre stilurile epocii, Goldstein fiind prezent în albumul arh. Ghigeanu cu șase imobile, deși centrul de greutate al operei sale este în art-déco. Este și cazul lui Alexandru Zaharia, Gh. Simotta și al altora. „Versatilitate stilistică“ o numește autorul volumului, exemplificînd cu imobile realizate de Tiberiu Niga.
Stilul mediteraneean convine unui stil de viață princiar, sau oricum opulent, între exemplificările lui numărîndu-se Palatul Regal de la Scroviștea, Palatul Prințesei Elisabeta, cunoscut azi ca Palatul Elisabeta, Palatul Principelui Nicolae (Snagov), vila Elenei Lupescu de la Șosea, Alexandru Zaharia fiind supranumit „arhitectul Duduii“, deși nu el i-a proiectat vila. Emblematice sînt și alte reședințe precum Vila Arethia și Gh. Tătărescu din Strada Polonă a cărei edificare a potențat ascensiunea lui Al. Zaharia, Vila Gafencu din Strada Pictor Mirea, operă tot a lui Zaharia, Vila Elena Lupescu din Bd. Aviatorilor, lucrare a lui Ion V. Giurgea.
Ca orice fenomen artistic, care suscită dezbateri publice, stilul mediteraneean a generat și opinii contrare și unele ironii. Autorul albumului nu le trece cu vederea și este meritoriu că le cunoaște, le comentează cu măsură, amendînd cu bunăvoință exagerările. Nu-i mai puțin adevărat că arhitecții care s-au ilustrat în acest stil au proiectat și imobile de altă factură (neoclasice, neoromânești etc.), talentul lor le permitea „versatilitatea“ pe care o remarcă Mădălin Ghigeanu. Astfel, G. Călinescu, într-unul dintre puținele romane care au ca erou principal un arhitect, Bietul Ioanide (apărut în 1953, dar scris, se pare, înainte de instaurarea pe termen lung a comunismului), are accente sarcastice cu privire la „blazoane de piatră și portaluri fantasmagorice“, care „au un aer de provizorat, ca niște decoruri de teatru“. Ce-i drept, unele clădiri, chiar exemplificate în volum, precum Casa Ciomac sau Casa Sultana Lambrino, cunoscute oricărui bucureștean înzestrat cu atenție, proiectate de Ion V. Giurgea, justifică asemenea apropieri. Aș adăuga însă că nici stilul clasic al personajului Pomponescu, rivalul lui Ioanide, caricaturizare a arhitectului Petre Antonescu (stil „de cimitir“, adică al Cercului Militar, imitație a Operei Garnier), nici stilul românesc „Mincu“ nu conveneau lui Ioanide, deci implicit autorului său, G. Călinescu. Atunci ce?
Pe termen lung, opiniile lui Călinescu sau ale lui Mihai Manoilescu (un anti-liberal și anti-progresist, altfel luminat) nu s-au validat, imobilele ironizate de ei devenind în prezent atracții ale urbei și contribuind la farmecul unor cartiere rezidențiale cu cotă înaltă.
În timpul războiului și după acesta, o bună parte dintre arhitecții care s-au remarcat prin stil mediteraneean au emigrat, ajungînd pînă în India și Australia (cazul lui Mathias Hirsch). Mai puțini au rămas în România, precum Tiberiu Niga sau Malcu Goldstein (Horia Maicu), continuînd să lucreze, dar apoape fără legătură cu imobilele realizate înainte de 1947. Autorul volumului reproduce o autobiografie a lui Tiberiu Niga în care acesta omite numeroase lucrări, inclusiv propria-i vilă din Dorobanți, pentru a nu atrage atenția autorităților opresive. Alexandru Zaharia a emigrat chiar în 1940, imediat după protectorii săi, Carol al II-lea și Elena Lupescu, iar urmele sale s-au pierdut în lume.
Cercetarea extinsă, minuțioasă și bogat ilustrată a dr. arh. Mădălin Ghigeanu redă în chipul cel mai interesant modul în care un stil arhitectonic și-a trăit epoca și a marcat-o, rămînînd pînă în zilele noastre, la opt-nouă decenii după momentul de maximă înflorire al arhitecturii românești, numeroase imobile cu valoare estetică și funcțională. Acestea pot și chiar s-ar cuveni să servească drept exemple arhitecților contemporani, precum și antreprenorilor imobiliari care mai au multe de învățat de la eminenții lor înaintași. Lecția oferită de acest album este că istoria nu începe din nou cu fiecare generație. Că există tradiții și probe de excelență ale trecutului pe care unii cercetători le aduc în lumină și – în funcție de inteligența urmașilor – pot fi folosite ca modele și dezvoltate în prezent. Am folosit fotografii personale și din alte surse publice.