(Nicu Porsenna, Strigoii, 1911)
Despre Nicu Porsenna (1892–1971) nu s-a vorbit deloc până în 1989, întrucât fusese deținut politic în perioada stalinistă și, în plus, avea predilecție, ca scriitor, pentru științe oculte, interzise de regimul comunist. Dacă tatăl său n-ar fi avut inspirația să-i dea la naștere și prenumele Porsenna (numele unui rege al etruscilor), s-ar fi numit Nicu Ionescu și s-ar fi scufundat definitiv în anonimat.
Nici în prezent nu are vizibilitate, deși ar merita. Romanele și eseurile sale, chiar și cele pe teme ezoterice, sunt scrise inteligent și atrăgător. Putem citi ca să ne convingem un roman pe care l-a publicat la vârsta de nouăsprezece ani, în 1911, Strigoii.
Scriitorul povestește ceea ce i-a povestit cândva Iancu Bradu, la moșia căruia și-a petrecut ca elev și apoi ca student mai multe vacanțe. Ultima întâlnire – de când avea douăzeci de ani – i-a rămas adânc întipărită în memorie; atunci bătrânul i-a istorisit o întâmplare zguduitoare.
După ce își încheie studiile, la vârsta de treizeci și unu de ani, Iancu Bradu, fiul unor oameni cu stare, își petrece viața în chefuri și călătorii, cheltuind fără limite. La un moment dat cunoaște o tânără actriță, Eliza Preda, talentată și frumoasă. Aceasta, la vârsta de nouăsprezece ani, joacă rolul Cordeliei din Regele Lear. Se îndrăgostește de ea, iar fata, răspunzând iubirii lui, părăsește teatrul, unde ar fi așteptat-o o carieră strălucită, și se mărită cu el. După un voiaj de nuntă în Italia, Iancu cumpără moșia și conacul (unde se află acum, când își povestește viața), pentru a trăi fericiți, izolați de lume.
După câteva zile, sunt vizitați de actorul Radu Miriște, vechi prieten cu Iancu și coleg de teatru cu Eliza. Iancu îl surprinde pe oaspete ținând-o în brațe pe soția lui și sărutând-o, scenă care îl scoate din minți. Actorul fuge, iar Iancu se izolează într-o cameră. A doua zi află că Eliza a plecat la București. Găsește un bilet al ei în care îi scrie că este nevinovată, dar fiindcă n-o poate dovedi, preferă să-și ia adio de la el, deși îl iubește ca pe nimeni altcineva. Gândindu-se că Eliza s-ar putea sinucide, se duce după ea la București și o găsește într-un hotel, sub îngrijire medicală; se otrăvise, înghițind conținutul unui tub cu clorură de plumb. După câteva zile de chinuri, moare și este îngropată, conform dorinței ei, la moșia unde atât de puțin timp cunoscuseră fericirea.
Iancu face eforturi să-și reia viața de dinainte de căsătorie și încearcă să o uite pe Eliza, dar este obsedat de ideea de a-i răzbuna moartea. Într-o zi, vede pe un afiș că s-a pus din nou în scenă Regele Lear. În locul Elizei joacă o altă actriță, iar în rolul lui Edmund – chiar nenorocitul de Radu Miriște. În actul al V-lea al piesei, cum se știe, Edmund este ucis de Egor, interpretat de un alt prieten de-al lui Iancu, Paul Voinea. Astfel, lui Iancu îi vine ideea să se substituie acestuia și să-l ucidă de-adevăratelea, în timpul unui spectacol, pe cel din cauza căruia s-a omorât soția sa. După multe frământări, suferințe și pregătiri, reușește să-și pună planul în aplicare – învață rolul din ultimul act, îl adoarme pe Paul Voinea cu cloroform și îl înlocuiește. Apoi îl ucide pe Radu Miriște sub ochii îngroziți ai celor câtorva sute de spectatori care umplu sala Teatrului Național și care la început nici nu-și dau seama ce se întâmplă în realitate.
Judecat și achitat, Iancu Bradu se retrage la moșia sa pentru a fi în apropierea mormântului celei pe care o iubise. Este chinuit de doi strigoi, Eliza și Radu, de amintirea cărora nu poate scăpa.
Pe bătrânul boier Iancu Bradu scriitorul îl mai vede în primăvara anului 1907, când este trimis, ca ofițer, tocmai la moșia lui, ca să înăbușe cu armata răscoala țăranilor. Datorită știutei lui omenii, Iancu scapă de furia țăranilor. Un obuz tras de artileria armatei, însă, îl ucide, el căutându-și singur moartea, în loc să se pună la adăpost. În mâini ține biletul Elizei, scris de ea când a părăsit conacul ca să se sinucidă.