Sentimentul straniu al vieții este eseul prin care Aurel Codoban, ajuns la vârsta unei largi cuprinderi filosofice, pare să reunească într-o țesătură atât ițele propriilor sale construcții anterioare, cât și meditațiile în marginea filosofiei moderne și a științei contemporane, cu destule deschideri către literatură (chiar către genul S.F.), către noile media și, nu în ultimul rând, către domeniul de mari promisiuni – dar și de mare inducție anxietantă – al inteligenței artificiale. După cum o arată însă încă din titlu, cartea este, pe o anumită direcție a ei, o parafrază după Sentimentul tragic al vieții de Miguel de Unamuno; nu mai puțin însă, o replică la Mitul lui Sisif de Albert Camus – două borne redutabile ale existențialismului european. Pentru Codoban, nu tragismul sau absurdul condiției umane sunt esențiale, ci stranietatea vieții. Și asta pentru că „Din punctul de vedere strict al vieții, omul este un animal nevrotic, unul care gândește mai mult decât ar fi fost adecvat biologic și evolutiv“ (p. 142). Astfel, depășirea condiției sale biologice și evolutive surclasează „economia“ vieții umane, viața omului devenind un surplus aparent neîntemeiat pe vreo necesitate stringentă, o gratuitate. Dar nu întru totul. „Ceea ce depozităm și ceea ce proiectăm sunt numai poveștile noastre, de existat însă numai prezentul senzorial există. Paradoxal este că, odată gândite sau spuse, aceste povești produc realitate!“ (p. 143) Astfel, prin gândul producător de poveste, ceea ce se înfiripă este… realitatea. Ecoul Genezei se aude în fundalul acestor gânduri urnite, totuși, din cu totul alt orizont.
Premisa de la care pleacă eseistul – una dintre premise, în orice caz – este că „ceea ce este sacru, prețios, intangibil pentru noi este Viața Omului. După Cosmos – adică Natură – și după Istorie, Sacrul se revarsă asupra vieții înseși“ (p. 26). Cursurile de fenomenologia religiei, apoi cele de teoria comunicării și chiar cel de hermeneutica iubirii, care i-au atras lui Aurel Codoban faima printre studenți, consolidându-i prestigiul de gânditor activ, neresemnat să comenteze didactic exercițiul filosofic al altora, se sublimează în discursul din Sentimentul straniu al vieții, intersectând nu doar teme și motive din cartea despre filosofie ca literatură, ci și incursiuni, neanunțate prea apăsat de precedente, în teritoriul geneticii, al ipotezei extraterestre, al AI… „Suntem astăzi, la atâtea secole după Evul Mediu, iarăși într-o lume miraculoasă, asemănătoare celei din Alice în Țara Minunilor“ (p. 51), aproape exclamă, la un moment dat, cel ce scrie. Și astfel, legătura directă între meditația filosofică și basm se reface într-o clipă, lăsând în urmă limbajul consacrat al abstracțiunilor și regăsind calea filosofării prin propoziții accesibile oricui, pe care odinioară, la Universitatea clujeană, o predica D.D. Roșca, dar o ilustra și Lucian Blaga.
În acest chenar problematizant, autorul face o teorie memorabilă a grației. „Grația ține de clipă, de dans, de prezență. Nu are forță, ci mlădiere, finețe, relaționare, interacțiune – e potrivire cu un subtil dezacord. Grația definește flexibilitatea funcțională și adaptativă a vieții. E o valoare estetică slabă, a prezentului, deloc durabilă, atât de lipsită de importanță încât nu i se acordă suficientă atenție teoretică. Dar este încărcată pozitiv – sigur, peste estetic – cu valențe religioase și etice“ (p. 146). Cele câteva pagini dedicate subiectului sunt, în sine, un eseu în eseu, o încântătoare probă de stil artistic placat pe scânteierea filosofică. „Grația apare ca un plus care semnifică viața, autogenerarea frumuseții ei prinse în însăși țâșnirea sa spontană“ (p. 148).
Pe alocuri formulările dobândesc un aer sapiențial. „Noile noi media au făcut să prolifereze excesiv un spațiu discursiv situat între întrebare și răspuns“ (p. 59). Cartea nu este, totuși, una literaturizantă și, deși dă târcoale și științei, nu trădează promisiunea inițială a filosofării.
După antecedente, turnura existențialistă pe care o ia discursul codobanian este o surpriză, deși, la drept vorbind, tema iubirii precedă – se vede abia acum ceva mai bine – în mod firesc tema vieții înseși, a grației și a stranietății ei. Devenit între timp și romancier – Jurnalul „Amurgului iubirii“ (2018) a marcat debutul în această arie culturală –, Aurel Codoban împletește iscusit mătăsurile ce oferă, până la urmă, textura simplă, dar complexă, a operei proprii. Sentimentul straniu al vieții vine printre celelalte cărți ale gânditorului clujean pentru a reapropia un discurs al ideilor prin excelență situat la o anume distanță de cotidian de cititorii dornici să recupereze filosofia ca parte a parcursului lor intelectual și emoțional.