Versuri de Mihaela Roxana Boboc
E miezul nopții, adame
Dacă știam că e ultima dată
când te sărut
aș fi sorbit de pe buze ultima
rămășiță a zilei
intrăm în vinerea pătimirilor
de două zile plâng
pe stradă – acasă – la biserică
– oriunde
morții pe care nu i-am
îngropat
se aude frigul în oasele lor
ca un fluier pe care nu-l vei
zdrobi
parte din mine
parte din groapa comună
unde i-am așezat pe toți
fără lumină
e miezul nopții, adame,
și mormântul se desface
de vină
se cască gura lacomă a firii
și înghite tot
întunericul e ciobit pe dinăuntru
un vas prin care lumina sparge
rugina
cândva vom așeza masa
de Paști
vom sta unul în fața celuilalt
și ne vom privi fără încetare
cu Iisus în mijloc
de-o parte și de alta a mesei
închinăm un poem.
2 aprilie
Ieri te-am serbat în cuvânt
așa cum o fac de cinsprezece ani încoace
pe seară am udat versurile
le-am șters cu părul meu albind la tâmple
tu n-ai venit distanța între noi
crește ca o iarbă amară
la celălalt capăt tăcerea este
o fiară
cu nesaț respir a doua zi când
demonii mărșăluiesc prin fricile mele
le apucă de poale și le aruncă
în sus rânjind
copila din mine îmi cere
să încetez
să fac un pact cu viața trăită pe
muchia celor patruzeci de ani
pe rând hoții pleacă
golindu-mi buzunarele
unde uit poeme / iert iubiri /
țin poveștile noastre
libere de orice promisiune.
Versuri de Emilia Amariei
Zămislind îngeri
Poemul nu știa să pășească,
experimentase doar plutirea.
Venea dintr-o sferă
care topea în cuvinte
întunericul
căutând o minte care
să-i dea formă și
a ales să-i devin mamă
în lumea lui Zero.
L-am prins de mână,
învățându-l dansul prin
iluzia materiei.
Poemul n-a coborât din eter,
se temea de jarul păcatului
buzele fecioarelor
îl goleau de cuvinte,
fermitatea sânilor îi lăsa
noduri între rânduri,
căci toate curbele
se întâlneau în perfecțiune.
Descoperind taina desăvârșirii
poemul, pe jumătate gol,
se ținea cu literele de cer
în pântecele
cuvintelor-fecioare,
zămislind îngeri.
Nu țipați la mine, cuvintelor
Nimeni nu trăiește pentru el
însuși
totuși, voi, porumbei voiajori
prin poeme
v-ați așezat pe streașina minții
și-mi cereți răvașe pentru ziua
de mâine.
Să se audă liniștea cum se
așază
pe marginea gândului.
Nu țipați la mine, cuvintelor,
mă tot scobiți prin creier,
ca niște burghie
și nu vreau să vă nasc înainte
de vreme.
Așteptați-vă rândul întrupării,
când e timpul tăcerii
nu sfâșiați liniștea.
Vi se cuvine un repaus
în cămașa de umbră
a iubirilor mele.
Întoarceți roata cerului
și modelați pentru oameni
răbdarea înțelepciunii lui Iov,
faceți vase de cinste pentru
împărăția luminii și
liniște… liniște să fie
în ungherele minții,
gândurile vinovate ale lumii
să cadă,
nu vedeți cât este de palidă
moartea între două tăceri?!
Gândiți atât de tare, încât
vă aud din miezul însingurării,
precum aud embrionii de grâu
explodând sub țărână,
iar pasărea… pasărea aceea
care nu se vede,
dar cântă în inima pădurii
ca în inima mea,
mă ascunde în propriul ei
cântec.
Două maluri
Dacă nu plouă
se va stârni plânsul
din inima de lavă a țărânei,
se vor deschide gurile
sufletelor
precum ale peștilor – pe uscat.
Deși timpul se încovoaie
ca o virgulă
între două perne fără rost,
totuși le așez acolo seară
de seară.
O ființă invizibilă îmi
doarme alături,
genunchii cuvintelor tremură
în taina rugăciunii de noapte
sufletul încearcă să coboare
de pe cruce, în timp ce visez
cum două maluri se aruncă
spre mijlocul apei
căutând îmbrățișarea.