„Pe lângă atâtea alte prefaceri și transformări sociale, prima jumătate a secolului al XIX-lea a adus în Țara Românească o schimbare spectaculoasă a costumului. Trecerea de la moda orientală caracteristică Valahiei fanariote a veacului al XVIII-lea la noile piese de vestimentație apuseană, promovate de armata țaristă, care ocupase principatul, nu a fost totuși bruscă, cele două paradigme coexistând o vreme, în combinații dintre cele mai extravagante“, notează editorii celei mai recente cărți (Moda în Țara Românească Între Fanar, Viena și Paris, 1800–1850, Editura Humanitas, 2023) a reputatului specialist în civilizație greacă și în epoca fanariotă, Tudor Dinu. Despre aceste decenii de cotitură – nu numai pentru vestimentația de la noi, ci în egală măsură pentru acumulările de civilizație –, într-un interviu exclusiv pentru „România literară“ cu autorul cărții.
Cristian Pătrășconiu: Ce anume/cine anume valida la 1800 și la 1850 ceea ce este la modă?
Tudor Dinu: Pe la 1800, tonul în modă pare a fi fost dat exclusiv de Curtea Domnească, la ospețele / recepțiile căreia, atât voievodul și consoarta lui, cât și cuplurile de mari boieri afișau ținute dintre cele mai somptuoase, pe care restul aristocrației mai mari sau mai mici se grăbea să le imite. În perioadele de ocupație rusească (1806-1812, 1829-1834) etalonul eleganței ajunsese să fie reprezentat de ținutele, firește de tip occidental, pe care le etalau la evenimente generalii și ceilalți ofițeri superiori ai țarului, originari în bună măsură din țările Apusului sau adepți fanatici ai civilizației acestora. Și tot pe atunci începuseră să sosească la București și Iași reviste de specialitate, precum celebra publicație „Journal des modes“, ale căror propuneri vestimentare erau adoptate neîntârziat de doamnele din lumea bună sau de tinerii boieri.
De ce moda din acea jumătate de secol e așa de importantă? Ce se întâmplă atunci? Ce se schimbă spectaculos între 1800 și 1850? Au loc și „schimbări drăcești“ în acest interval, nu?
Este importantă, deoarece marchează cea mai radicală schimbare de paradigmă vestimentară pe care a cunoscut-o vreodată societatea noastră de-a lungul întregii ei istorii, deoarece consfințește înlocuirea de către clasele noastre superioare a portului oriental cu straiele apusene, cărora continuăm să le fim fideli până astăzi. Procesul nu a fost însă unul lipsit de obstacole, generate, dincolo de conservatorismul firesc specific oricărei aristocrații, de faptul că vechiul costum oriental reprezenta o marcă a statutului de boier din provinciile otomane creștine Țara Românească și Moldova. Așa că abandonarea lui era în același timp considerată – în orice caz până la 1821, dar și mai târziu – de către turci drept o tentativă de contestare a suveranității lor la gurile Dunării. Și mai multe rețineri față de aceste prefaceri le regăsim la oamenii simpli din Principate. Opoziția acestora față de schimbările intervenite în moda vremii ar putea fi exemplificată prin evocarea exprimată pe atunci de un meșteșugar bucureștean, pe numele său Ioan Dobrescu. Acesta susținea, clocotind de indignare, că boieroaicele, pe care, fie vorba între noi, nu prea avea prilejul să le întâlnească în carne și oase, umblau „cu capetele goale și tunse, dezgolite până la brâu“, ba se și împopoțonau „cu felurimi de podoabe drăcești“, ce împingeau la curvii. Dincolo de aceste fantezii personale ale unui om din popor, straniu este că vechiul costum era apărat de pe pozițiile fidelității față de valorile tradiționale creștin ortodoxe, în condițiile în care acesta era unul de sorginte islamică.
Revenind însă, schimbările pe care le cunoaște lumea românească în prima jumătate a secolului XIX nu se reduc la zona vestimentației, ci acoperă toate sferele vieții de la vârful societății. Astfel, la 1800 Țara Românească era o provincie otomană condusă de domni greci, care plătea un tribut împovărător la Înalta Poartă, își livra produsele agricole la preț de dumping pe piața imperială, imita întru totul módele grecilor din Fanar și dispunea de un învățământ de nivel mediu doar în limba elină. La 1850, deși continua să fie o provincie otomană, Valahia avea obligații financiare mai degrabă simbolice față de Poartă, își consolidase legăturile comerciale cu Occidentul, de unde aveau să provină pentru încă un secol toate módele de la noi, își crease un sistem de învățământ în limba națională, ce avea să capete în scurt timp forma ei clasică etc.
Modernitatea româ nească se vede pe haine atunci sau pre-modernitatea noastră?
Aș zice că sunt vizibile ambele, căci privind un boier în anteriu, încins cu un taclit (brâu din stofă) lat de trei palme, mândru de giubeaua sa îmblănită sau de calpac, acoperământul de cap în formă de pară sau de balon, de dimensiuni amețitoare avem senzația că întreprindem o călătorie într-o lume demult apusă. Când însă îl contemplăm pe fiul acestuia purtând pantaloni, cămașă cu butoni și gâtlegău, jiletcă și, firește, un frac de o eleganță impecabilă, nu ne mai îndoim că am pătruns deja în lumea românească modernă.
La 1800 și la 1850 – spune-mi cu ce te îmbraci, ca să îți spun cine ești?
În perioada respectivă, veșmintele nu trădau doar starea materială a proprietarului, ci și opțiunile ideologice, adeziunea la un anumit sistem de valori, la una dintre cele două mari civilizații care se întâlneau pe teritoriul românesc. Boierul în șalvari, cu anteriu, giubea și ișlic își exprima și prin propria vestimentație mândria de a aparține aristocrației din Principate, în vreme ce tânărul în redingotă, sprijinindu-se nonșalant în baston, în timp ce vorbea cu amicii în franceză, iar nu în greacă, le transmitea tuturor mesajul că această clasă privilegiată căreia îi aparținea trebuia să se modernizeze, adoptând modul de viață al Occidentului progresist în locul celui al trândavei lumi otomane.
Unde era catwalk-ul atunci la noi? Unde se putea vedea ceea ce era la modă atunci?
Desigur, la Curtea Domnească sau la diversele evenimente la care participa principele, la care niciunul dintre invitați nu își permitea să își facă apariția decât îmbrăcat în cele mai elegante veș minte de care dispunea. În plus, la balurile organizate în diversele reședințe boie rești, la spectacole de teatru (la Cișmeaua Ro șie, de pildă, sub Cara gea Vodă), de operă, la con certe, dar și pe Podul Mogoșoaiei, unde lumea bună ieșea zilnic la plim bări cu trăsura, mai ales pentru a fi văzută cum își etala cele mai somp tuoase costume.
Modă sau mode pentru acea jumătate de secol care vorbește, în mod evident, pe mai multe registre decât acesta aparent secundar ales de dvs.?
Sigur că nu doar modă, ci mode în diverse domenii, care mode se schimbă și ele într-un ritm mai mult sau mai puțin alert în această perioadă. Căci tot pe atunci bucatele otomane inundate de mirodenii sunt înlocuite cu mult mai delicatele preparate gătite după rețete franțuzești, arhitectura balcanică îi face loc celei central și vest europene, mobilierul otoman este pus pe foc, de îndată ce sosesc la București suficiente transporturi cu piese vieneze, greaca fanarioților este înlocuită ca limbă de cultură cu franceza.
Cine crea moda atunci? Cine dădea tonul? Cine construia trendul?
Moda o creau domnitorii și aristocrația noastră, lăsându-se inspirați în primele decenii din secolul XIX de costumele cele mai spectaculoase pe care le întâlneau la Stambul, iar apoi de veșmintele de tip occidental purtate de diplomații, de ofițerii, de alți călători străini, aflați în trecere prin țările noastre. Iar pe urmă, când au început să voiajeze și ei în Occident, de ținutele pe care le vedeau cu propriii ochi și le admirau acolo.
Fanar, Viena, Paris – de ce sunt aceste repere atât de importante și pentru moda de la 1800-1850?
Pentru că sunt locurile ale căror practici vestimentare au oferit punctele esențiale de reper pentru eleganța din Principate în prima jumătate a secolului XIX. Și am spus Fanar, iar nu Stambul, pentru că boierii noștri nu au preluat vestimentația pașalelor otomane, ci a elitei creștine, grecești a Imperiului.
La modă – femeile, dar mai ales bărbații? Sau invers: bărbații, dar mai ales femeile?
În mod cert, la originea schimbării de paradigmă vestimentară au stat femeile care, pentru a cita dintr-un călător străin, «au pășit primele pe drumul civilizației occidentale», adoptând fără niciun fel de rețineri straiele apusene, în mod cert mai puțin comode decât cele otomane. Căci, să ne gândim, de pildă, că în locul unui anteriu larg cochetele se vedeau nevoite să poarte acum, o rochie cu crinolină și corset, care le strângea pieptul și pântecele ca într-o menghină, provocându-le, după mărturia medicului Constantin Caracaș, „scuipare de sânge, leșin, amețeală, dureri de cap și de stomac“. Și tot ele știm că nu se sfiau să investească sume exorbitante (din averea soților) în propria garderobă ce se cerea mereu reînnoită. Pe de altă parte, contemplând portretele boierilor de epocă, indiferent dacă sunt înveșmântați în straie orientale sau în ținute „nemțești“, nu putem să nu observăm o preocupare pentru eleganța vestimentară mult superioară celei pe care o manifestă bărbații din ziua de astăzi.
De unde veneau hainele? Cele mai frumoase haine?
Chestiunea aceasta nu este încă pe deplin lămurită. Consultând listele de tarife vamale, de produse importate în Valahia, constatăm că veșmintele de-a gata aduse de peste hotare erau relativ puține. În schimb, pe piața din Țara Românească erau disponibile stofe fine originare din orice mare centru de producție, începând cu Marea Britanie și Țările de Jos și terminând cu India. Din toate acestea se confecționau minunatele veșminte pe care le vedeți în carte. Croitorii din București și din alte orașe ale țării nu erau pe atunci doar români, ci și evrei, armeni, creștini balcanici, iar, pe măsura occidentalizării modelor din Principat, occidentali plătiți de boierimea noastră mult mai bine decât la ei în patrie.
Care erau cele mai cool articole de îmbrăcăminte pe atunci? Cele mai trendy? Cele mai scumpe?
Firește, articolele cool și trendy au fost foarte diferite în funcție de perioadă. Astfel, la 1800, dintre veșmintele boierești occidentale, unul dintre cele mai cool era taclitul, brâul lat de câteva palme confecționat dintr-o stofă fină, decorată cu exuberante compoziții vegetale în culori vii, „ce valora de o sută până la două sute ducați“ și din care adevărații dandies dețineau în garderoba lor „duzine întregi“. La fel și calpacul, piesa vestimentară ce constituia mândria cea mare a boierilor valahi, dar îi șoca pe occidentalii, care, prea puțini sensibili în fața măreției lui, nu se sfiau să îl asemuiască cu „o bășică în formă de pară“, un balon, „o căpățână de zahăr cu vârful tăiat“, dar și cu „capitelul unei coloane corintice“. Nu peste multă vreme locul acestuia avea să fie luat de jobenul, devenit, alături de pantaloni, simbolul trendy al occidentalizării vestimentației din Țările Române.
În ce se îmbrăca un om de condiție bună într-o zi obișnuită? Femeie, bărbat…
La 1800 un boier purta șalvari și anteriu strâns în talie cu un brâu de stofă, iar, pe deasupra, în funcție de cât de frig era, un cepchen sau o fermenea și o giubea (îmblănită), în vreme ce capul și-l acoperea cu un ișlic sau un calpac. Iar doamnele, etalau, spre surprinderea noastră astăzi, o ținută extrem de asemănătoare cu cea a bărbaților, căci și șalvarii și anteriul și giubeaua erau veșminte unisex. La 1850 însă lucrurile se schimbaseră radical, odată ce bărbații purtau pantaloni, cămașă, jiletcă și redingotă sau frac și, eventual, joben, în vreme ce doamnele afișau rochii vaporoase cu crinolină, volane și corset, acoperindu-și spatele cu șaluri de cașmir, în vreme ce pe cap purtau bonete.
Dar cum se îmbrăca(u) într-o zi de sărbătoare? Într-o zi în care era musai să impresioneze?
Știți, spre deosebire, de țăranii care își păstrau cu evlavie rândul de haine bune pe care le îmbrăcau duminica sau de marile sărbători ale creștinătății, boierii noștri nu făceau prea mari diferențe. Vestimentația lor era cam aceeași, doar că aveau grijă să poarte în zi de praznic un anteriu nou și spectaculos, un taclit care să le ia tuturor ochii, o giubea cu blana cea mai fină. Și, firește, doamnele erau și mai grijulii ca vestimentația lor festivă să atragă admirația tuturor celor din jur.
Din ce erau făcute hainele? Materia primă, vreau să spun. Mă gândesc că totul era „eco“, nu?
De bună seamă, veșmintele aristocrației erau croite din materiale naturale (postav fin, mătase, catifea, lână de cașmir), aduse de peste mări și țări – din tot Imperul Otoman (Țarigrad, Bursa, Ankara, Alep, Damasc, Salonic, Larisa, Chios etc.), dar și din Rusia, Austria, Franța, Țările de Jos, Anglia – la niște prețuri exorbitante. Dar, se pare că boierii noștri nu se sinchiseau de acest lucru, fiind dispuși să investească sume colosale în propria eleganță și mai ales în aceea a consoartelor.
Păstrăm ceva esențial de atunci, în felul în care ne îmbrăcăm acum?
Din ținuta de tip balcanic-oriental, repudiată definitiv de români încă de la 1850, nu mai păstram până de curând nimic. Doar în ultimii ani, încadrându-se într-un curent balcanic mai larg pornit din Grecia, unii designeri de la noi au creat colecții inspirate de acest filon vestimentar greco-oriental. A fost, cu ocazia lansării cărții mele, cazul Cătălinei Tomescu și al Mihaelei Bachmann, care au încântat ochii publicului cu caftane moderne prêt à porter, dar și cu tepelice, cealmale, calpace și ișlice. În schimb, veșmintele pe care le poartă și astăzi un domn invitat la o recepție oficială sunt în linii mari aceleași ca la 1850: pantaloni în dungă, cămașă albă scrobită, cu cravată în loc de gâtlegău și sacou în loc de mult prea pretențiosul frac.
Cum se vedea Occi dentul pe îmbrăcămintea românilor – mai precis: din Țara Românească – de la 1800-1850?
În această perioadă Occidentul se vedea numai pe îmbrăcămintea unora dintre aristocrații din marile orașe, mai ales a celor tineri, care credeau în superioritatea civilizației apusene față de cea greco-otomană și își propuneau în mod programatic să adopte întru totul modul de viață al fraților latini din Apus. Drept care se îmbrăcau nemțește…, ca la Paris.
Dar Orientul?
Știți, dacă lăsăm la o parte centrele marilor orașe, Orientul (creștin) continua să fie prezent mai peste tot în târgurile și în mahalalele din Valahia și Moldova. Și nu doar în vestimentația negustorilor și meșteșugarilor înveșmântați în anterie și purtând fesuri pe cap, ci și în cea a boiernașilor de țară, ce nu fuseseră încă luați pe sus de tăvălugul occidentalizării.
Unde se mai păstrează urme vizuale cu privire la moda de atunci? Unde le (mai) putem vedea? Dar alte urme?
Colecții impresionante de costume din respectiva perioadă și chiar ceva mai vechi (de secolul XVIII) dețin Muzeul Municipiului București și Muzeul Național de Artă, în vreme ce piese notabile se regăsesc și în patrimoniul Muzeului Național de Istorie și al Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Din păcate însă, din motive diverse, ținând de lipsa spațiului, de dificultățile de conservare adecvată și de expunere în condiții de siguranță etc., doar câteva dintre aceste piese sunt astăzi accesibile publicului. Ceva mai multe sunt portretele de șevalet, atât de îndrăgite de aristocrația respectivei perioade, pe care le pot admira vizitatorii, în primul rând, în Muzeul Național de Artă din București, dar și în Muzeul de Artă din Craiova, găzduit în superbul Palat Jean Mihail. Și, desigur, portrete votive înfățișându-i pe ctitori în cele mai elegante veșminte se păstrează în nu mai puțin de 141 de biserici, zidite mai ales în Oltenia (Vâlcea 41, Gorj 31, Dolj 15, Mehedinți 12). În fine, există și o importantă sursă scrisă cu privire la moda epocii, și anume mărturiile călătorilor străini, în general plăcut impresionați de vestimentația somptuoasă a boierilor și boieroaicelor noastre, «temutele rivale ale lui Venus» (Thomas Wilson). Îi invit pe cititori să regăsească o sinteză a opiniilor oaspeților străini, dar și a unor autori din epocă cu privire la modificarea paradigmei vestimentare în Valahia, în capitolul cărții mele intitulat Prefacerile vestimentației claselor superioare văzute prin ochii martorilor de epocă.
Ce păstrăm mai mult (și mai bine): piese vesti mentare de tradiție orientală sau de tradiție occidentală?
Să știți că, deși poate părea straniu, din perioada 1800-1850 se păstrează în muzeele și colecțiile noastre vreo 220 de piese vestimentare de tradiție orientală și cel mult 10 de factură occidentală. Probabil, pentru că ultimele, modeste față de cele ce le-au urmat, nu puteau decât să pălească în fața unor splendori croite din mătăsuri și catifele fine, brodate cu fir de aur sau de argint cu o exuberantă decorație vegetală, câteodată chiar împodobite cu bucățele de coral și mici pietre semiprețioase.
Pariați mult – în ceea ce faceți ca discurs și cercetare istorică – pe „materialul iconografic“. De ce?
Răspunsul este simplu. Pentru că materialul iconografic a fost foarte puțin valorificat și este de departe cel mai atractiv, mai ales în lumea vizuală în care trăim. A fost puțin valorificat mai ales în cazul perioadei de care mă ocup (sf. sec. XVII – jumătatea sec. XIX), pentru că nu era aproape deloc accesibil, drept care era considerat chiar inexistent nu doar de public, ci și de către specialiști. Căci, să ne gândim că până astăzi numărul de artefacte provenind din epoca fanariotă expuse în cadrul muzeelor noastre este minim. Ca atare, eu unul am început de mai multă vreme o vânătoare de astfel de obiecte prin depozitele muzeelor, prin podurile mănăstirilor, prin colecții particulare, care să ne permită reconstituirea cât mai fidelă a imaginii vieții duse de oamenii epocii fanariote. Și cu bucurie vă pot spune că această operațiune aflată încă în derulare a fost încununată cu un succes neașteptat, care îmi îngăduie să nădăjduiesc că la un moment dat va fi posibilă realizarea unui muzeu al epocii fanariote cu fascinanta sa civilizație româno-greco-orientală. În acest demers al meu se încadrează și tentativa de identificare a chipurilor autentice ale semenilor noștri din veacul XVIII și din prima jumătate a secolului XIX, în primul rând, în bisericile din Țara Românească, unde se păstrează peste 1600 de figuri de personaje provenind din toate clasele sociale (domni, boieri, negustori, militari, meșteșugari și chiar ciobani ori moșneni și, firește, clerici de toate rangurile de la mitropoliți și episcopi la preoți, diaconi și chiar umilele monahii).
Biserică și modelling, nu? Nu pare așa de evidentă o asemenea relație, nu?
Nu pare, dar să ne gândim, așa cum spuneam mai sus, că nu doar oamenii cu stare, ci și țăranii noștri își păstrau întotdeauna cele mai bune straie pentru a le îmbrăca duminica sau în zilele de sărbătoare, atunci când se duceau la sfânta liturghie. Chiar și acum în cele mai selecte cartiere ale Atenei duminica la slujbă are loc o adevărată paradă a modei, căci doamnele din „lumea bună“, uitând pentru o clipă de modestia creștină, nu ezită să etaleze, pentru a stârni deopotrivă admirația și invidia, cele mai elegante toalete, provenind câteodată chiar și de la marii creatori de modă occidentali. La fel procedau atât grecii, cât și românii pe la 1800, după cum depun mărturie tablourile votive ce înfățișează întregi familii, câteodată cu zeci de membri (treizeci și cinci în biserica din Hurezani, Gorj, patruzeci în cea din Urșani, Vâlcea și cel puțin patruzeci și patru la Cernaia în Mehedinți), afișând, deopotrivă pentru contemporani și posteritate, cele mai frumoase costume, bijuterii, arme și coafuri.
Ca să pun în joc o parafrază: era Româ nia altfel atunci (la 1800-1850) în materie de vesti mentație?
Da, într-adevăr, era altfel, căci orașele din Țara Românească reprezentau pe atunci spațiul unei fuziuni, stranii, surprinzătoare, unice, a vestimentației otomane și a celei occidentale, ce făcea deliciul multora dintre călătorii străini. Haideți atunci ca, pentru final, să îi dăm cuvântul unuia dintre ei, medicul bavarez Ernst Anton Quitzmann, care în anul 1846 a avut privilegiul de a străbate promenada de pe Podul Mogoșoaiei, unde i-a fost dat să zărească aproape cot la cot „doamne îmbrăcate după ultima modă pariziană“, „filfizoni bucureșteni în hainele vieneze cele mai elegante“, „câte un boier bătrân cu căciulă în formă de turn, a cărei modă fusese introdusă acum o sută de ani de fanarioții din Constantinopol“, dar și o slujitorime pestriță, din rândurile căreia nu lipseau „ruși bărboși în caftan și pălărie joasă cu boruri largi“, „vizitii englezi pudrați“, „lachei moderni cu panașul de pene unduind […] pe scara trăsurii“, „jochei cu fes turcesc și în șalvari“, „arnăuți în costum grecesc alb fluturând“. Era, fără doar și poate, un spectacol divers, viu și colorat, ce conferea un farmec unic lumii Principatelor Române, în pragul revoluției de la 1848.
Notă: Ilustrațiile provin din arhiva personală a dlui Tudor Dinu, căruia îi mulțumim pentru permisiunea de a le publica.
