Un bun și vechi prieten m-a apostrofat zilele trecute: „Iar
scrii despre Putin? Nu te-ai plictisit?“ De plictisit, m-am
plictisit demult. Ba chiar m-aș fi lipsit bucuros să-i pomenesc
vreodată numele. Nu eu mi-am făcut o obsesie din Putin,
ci noi îl obsedăm pe el. Când ești contemporan cu un
asemenea monstru, pentru care democrația și libertatea
sunt dușmani naturali, nu prea-ți vine să taci. Dincolo de ceea ce reprezintă
el pentru lume – un criminal de război, un maniac al trecutului presupus
grandios al Rusiei și al Uniunii Sovietice, un sadic intratabil care a dat ordin
să fie omorâți sau arestați adversarii politici și jurnaliștii incomozi –, Putin
e un test. El este muchia ascuțită ce îi desparte pe adepții societății liberale
de propagandiștii societății închise.
După felul în care se raportează la hârtia de turnesol politică și morală,
oamenii (și țările) se împart azi în putiniști și anti-putiniști. La o primă vedere,
susținătorii satrapului de la Moscova sunt în minoritate. Împotriva lui se
manifestă democrațiile occidentale (cu excepția notabilă și prostească a
Ungariei), iar alături de el se află regimurile autoritariste. „Dictatorul fricos,
dar care amenință o lume întreagă“, cum îl definea cineva pe Facebook, se
află la originea celei mai mari crize politice și umanitare cunoscute de Europa
de la încheierea celui de-Al Doilea Război Mondial. Între plăsmuirile gureșe,
potrivit cărora URSS era marele
„bastion al păcii mondiale“, și
minciunile la fel de sfruntate ale
lui Putin există o perfectă concor –
danță. Fiu al celei mai retrograde
și dure mașinării imaginabile,
serviciul secret numit KGB, Putin
a urmat cu fanatism politica aces –
teia: reprimarea violentă a mișcă –
rilor interne și expansiunea militară
externă.
Rusia n-a fost niciodată alt –
fel, mai ales începând cu secolul
al XVI-lea și cu practicile feroce
ale lui Ivan cel Groaznic – pe lângă
alte fapte abominabile, și-a ucis
nora însărcinată, deoarece, în loc
să poarte trei veșminte suprapuse,
a purtat doar unul, iar ulterior și-a
omorât și fiul, pe Ivan, moștenitorul
tronului. Așa după cum am mai
scris, publicații oficiale de la Moscova
nu ezită să-l numească astăzi pe
abominabilul țar „un umanist“.
N-a existat nicio perioadă mai
îndelungată în care rușii să nu
pornească vreun război, să nu
anexeze cu forța vreun teritoriu
străin ori să amenințe cu conflicte
țări și zone considerate „vitale“
pentru ei. Însăși ideea că Rusia
are toate drepturile, iar țările mai
mici trebuie să se supună voinței
sale spune totul despre construcția
acestei entități statale și a mentalității
perene a locuitorilor ei.
În funcție de criterii, istoricii
conced că marile imperii ale omenirii
au fost cel al lui Alexandru Macedon,
cel Roman și cel Britanic. Din punct
de vedere ideologic, Uniunea
Sovietică a cotropit un spațiu
incomparabil mai amplu. Rușii au
o influență notabilă chiar și în țări
unde nu dețin puterea politică. Fie
că vorbim de Australia, de Statele
Unite, de America de Sud, de Asia
și Europa, comunismul e încă o
prezență palpabilă, iar în multe
cazuri una strivitoare. N-au capacitatea
de a lua cu asalt campusurile marilor universități americane. Au fost suficiente
învățăturile lui Marx și Lenin și metodele de reprimare ale lui Stalin pentru
ca elita intelectuală să fie prinsă în mrejele unei confruntări în urma căreia
democrația a ieșit înfrântă.
Putin a învățat și a perfecționat sistemul de supunere prin otrăvirea
minților. Aceasta e alternativa nesângeroasă, dar la fel de letală,
a năvălirilor barbare. Nu există zonă de conflict pe glob unde Rusia
să nu aibă măcar o gheară, dacă nu s-a tolănit deja cu toate labele.
Peste tot, metoda e aceeași: specularea disensiunilor interne,
stimularea confuziei ideologice, evocarea „spațiului vital“ și a
„centurii de protecție“, crearea unui grup de sprijin intern, așa-numiții „idioți
utili“, înlăturarea fără milă a celor ce îndrăznesc să li se opună. Acolo unde
Occidentul ezită să apeleze la măsuri de mână forte pentru a lichida conflictele
(de pildă, Siria sau Sudan), Rusia acționează fără scrupul. Trupele Wagner,
despre care se vorbește atât de mult astăzi, au îndoliat Africa, dând impresia
de invincibilitate. Nimicirea fără mare efort a rezistenței tribale a dat însă
naștere unei capcane în care militarii ruși au căzut cu ușurință: atacând
Ucraina, s-au iluzionat că lucrurile vor merge la fel de simplu ca în deșertul
african sau în teritoriile asiatice unde comunismul a făcut ravagii.
N-aș spune, însă, că Rusia e o țară atât de slabă pe cât o arată recentul
puci avortat al lui Prigojin. Uriașa ei putere provine din forța de intimidare,
bazată pe arsenalul nuclear. În rest, nimic nu s-a confirmat din legendele
care circulau pe seama ei. La fel de nefondate au fost predicțiile și în ce privește
moliciunea Occidentului și dependența sa de resursele energetice importate
de la ruși. Rusia nu s-a prăbușit economic în urma sancțiunilor economice
și politice, iar europenii nu au înghețat de frig pentru că nu le-a mai livrat
Gazpromul materie primă. Interdependența determinată de globalizare a
făcut ca toate țările din lume să fie mai slabe decât ar vrea, dar mai robuste
decât par. Acolo unde paranoia guvernează politica, efectele sunt mai puternice
și imaginea lor mai dramatică. Dar, în esență, s-a ajuns la un straniu echilibru
în care vom supraviețui împreună sau ne vom prăbuși împreună.
Asaltul lui Prigojin asupra Moscovei (care le-a amintit unora de marșul
lui Mussolini asupra Romei) n-a pus în primejdie Rusia, ci persoana lui Putin.
Drept dovadă, războiul din Ucraina a continuat în același ritm (cu o amplificare
demonstrativă în zilele imediat următoare puciului), armata a rămas în
cazărmi, populația nu și-a pierdut încrederea în „liderul provindențial“ și
nici dragostea față de „operațiunea specială“. Singurul afectat de bizarele
întâmplări e dictatorul. El a înțeles că nu poporul îl va da jos, ci slugile sale
din armată și servicii secrete. Imensa frică l-a determinat să iasă din carapace.
E un contrast total între imaginea despotului rece, care-l exila pe Macron la
capătul unei mese de 10 metri, și politicianul umil care cerșea simpatia
populară în Daghestan. De remarcat, totuși, că lui Putin i-a fost teamă să
meargă la Moscova sau la Sankt Petersburg. A preferat una din regiunile cele
mai sărace din federația rusă, unde a fost întâmpinat de activul de partid și
de forțele de securitate locale, care
l-au aclamat slugarnic.
Faptul că în Putin a intrat
spaima nu indică, automat, că va
și pierde puterea. Cred că în perioada
următoare îi va asculta cu mai
multă atenție pe radicalii din
armată, servicii și de pe stradă.
Ceea ce înseamnă și că războiul
din Ucraina va urca la un nivel al
violenței încă mai crâncen și că
trupele rusești vor încerca să
acapareze noi teritorii ale Ucrainei.
Putin e condamnat la o fugă înainte.
Nici până la puci nu avea un spațiu
de manevră prea larg. Știa că o
eventuală înfrângere în Ucraina
îi va crea mari probleme, deși nu
era clar în ce vor consta ele. De
acum, scenariul s-a limpezit:
subteranele politice și militare nu
acceptă decât un lider infailibil.
Dacă nu va mărșălui triumfal spre
distrugerea Ucrainei, cariera și
viața lui nu mai valorează doi
bani.
Din aceste motive,
e de așteptat ca
activitatea pe tărâm
ideologic a liderului
de la Kremlin să se
întețească. Va pune
mai multă presiune pe aliații sau
pe năimiții pe care îi are în lume
– inclusiv în România. Declarațiile
și acțiunile pro-Rusia se vor intensifica
pe tot globul – așa cum se vede deja
din ieșirile tot mai iritate ale lui
Viktor Orbán, care consideră că
suplimentarea ajutoarelor Uniunii
Europene către Ucraina este „absolut
ridicolă și absurdă“. Aserțiunea
liderului maghiar se bazează pe
faptul că Europa e restanțieră față
de țara lui cu un ajutor de cincizeci
de miliarde de euro, bani amânați
din cauza încălcării de către Ungaria
a standardelor democratice.
Ironia sorții face ca și fondurile
pentru Polonia să fi fost amânate cu aceeași motivare. În realitate, lucrurile
sunt cu totul diferite. Polonia e pedepsită, pentru că la Varșovia se află la
putere o echipă neconvenabilă stângiștilor de la Bruxelles, și nu pentru că
nu s-ar fi conformat rigorilor democrației. Dreapta poloneză a fost aleasă
prin vot corect, iar politicile ei economice sunt, de departe, cele mai sănătoase
din Europa. Un studiu recent sublinia că, dacă linia politică a continentului
nu se va schimba, în jurul anului 2030 Polonia va depăși ca forță economică
Germania. Primele semne arată că patria Solidarității a devenit deja, conform
ziarului britanic „The Telegraph“, „o superputere militară“. O simplă vizită
la Varșovia, Cracovia sau în oricare altă parte a țării arată de ce e în stare un
regim care pune mai presus de orice seriozitatea și patriotismul.
Ne putem aștepta, așadar, la intrarea într-un ciclu încă și mai violent
al războiului din Ucraina. Ciudata strămutare a trupelor Wagner (sau a unei
bune părți a lor) în Bielorusia nu e fără sens – din simplul motiv că nimic nu
e întâmplător într-un război cum e cel din Ucraina. După unele informații,
oamenii lui Prigojin s-ar afla în apropierea Minskului, la câteva sute de
kilometri mai la nord de Kiev. Distanța dintre cele două orașe e cam jumătate
din aceea dintre Rostov-pe-Don și Moscova, pe care mercenarii au străbătut-o
într-o zi. Ca scenariu de lucru, nu e exclus ca, într-un anumit context, după
bombardarea masivă a capitalei ucrainene, forța extrem de mobilă a
experimentaților criminali Wagner să primească ordinul de a ataca de la sol
Kievul.
N-am fost niciodată prea optimist în ce privește deznodământul
războiului din Ucraina. După episodul Prigojin contra Putin, sunt mai pesimist
ca oricând.