Scriitoarea americană Susan Abulhawa, născută în 1970 în Kuweit, crescută în diferite țări arabe, a studiat Medicina la Universitatea South Carolina și ulterior s-a consacrat jurnalismului și literaturii. În prezent, trăiește în Pennsylvania. În anul 2000, după o călătorie în Palestina, s-a alăturat încercărilor de ajutorare a copiilor și refugiaților palestinieni. După volumul de debut Dimineți în Jenin, 2010, apărut și în limba română în 2017 la Polirom (traducere de Irina Bojin), care spune povestea generațiilor dintr-o familie palestiniană alungată în 1948 din satul unde trăia cultivând smochini și măslini, a mai publicat în 2015 Albastrul dintre cer și ape, apărut la noi în 2016 (traducere și note de Mihaela Negrilă). Volumul, care se concentrează îndeosebi asupra vieții femeilor din Gaza și asupra eroismului prin care îndură pierderile, a cunoscut același succes internațional. Tot o poveste despre supraviețuire și dragoste în lumea pustiită de război e și recent apărutul roman În fața lumii lipsite de iubire (în engleză la Bloomsbury Circus, London 2020, în română la Polirom în 2023 – traducere și note de Mihaela Negrilă), a cărui eroină principală, Nahr, născută în exil, crește cu mândrie și încredere în sine, întărită de lecțiile amare ale vieții. Nahr primise acest nume (care înseamnă în arabă „râu“) fiindcă mama ei, gravidă când se refugiau din Palestina, făcuse un „târg“ cu râul, trecând Iordanul pe un pod prăbușit: „Mama era însărcinată cu mine […] când au fugit în 1967, luând cu ei doar strictul necesar; au mers pe jos mai mult de opt kilometri ca să treacă Iordanul pe pod, dar podul era încărcat cu cadavre și la un moment dat s-a prăbușit, fix când mama era pe cale să-l traverseze. Unii oameni au căzut și a trebuit să fie salvați. Unii n-au reușit să scape cu viață. Dar oamenii au continuat să meargă pe podul prăbușit, ținându-se de cabluri și de bucățile rupte în timp ce înaintau anevoios prin apă. Mama mi-a zis: –Mă rugam Domnului în timp ce traversam apa împreună cu tatăl tău și am făcut un târg cu râul. Am zis că o să-ți dau numele lui dacă n-o să ne înece pe niciunul dintre noi. Dar ar fi fost prea ciudat să-mi pună numele Iordan. Așa m-am ales cu numele Nahr, râu.“ Astfel a ajuns Nahr să crească în Kuweit, țară pe care o iubea ca și cum ar fi fost chiar patria ei, descriindu-i cu entuziasm mâncărurile, obiceiurile, și dezvoltându-și acolo, între diverse alte calități, mai ales talentul la dans. „Nu-mi amintesc când am dansat prima oară. Femeile din generația mea s-au născut dansând. Era pur și simplu ceva ce făceam când ne strângeam la un loc. Formam un cerc, bătând din palme și cântând în timp ce fiecare din noi intra în mijloc pentru a-și undui șoldurile. Însă eu am știut de mică, după cum mă privea lumea, că felul în care dansam era încântător. Era o capitulare totală în fața muzicii și a tuturor forțelor nevăzute și imposibil de cunoscut care o inspirau. Lăsam ritmul să-mi mângâie sufletul și să-mi învăluie respirația. Poate că asta era ceea ce vedeau oamenii, fiindcă dansul este lucrul cel mai apropiat de adevărata credință pe care l-am simțit vreodată. Dansul nostru este despre haos și anarhie. E opus controlului. E despre renunțarea la puterea asupra propriului corp, despre înzestrarea cu autonomie a fiecărui os, a fiecărui ligament, a fiecărui nerv și a fiecărei fibre musculare […] Muzica este ca limba vorbită, inseparabilă de cultura ei. Oricât ai memora sau îndrăgi vocabularul, gramatica sau cadențele unei noi limbi, dacă n-o înveți de mic, cuvintele vor primi accentele altei lumi.“
Deși vedea dansul ca pe o formă de libertate, Nahr a ajuns să trăiască în curând limitele acestei libertăți. După o căsătorie eșuată cu un „erou palestinian“, Muhammad, care s-a reîntors curând în țara lui (unde avea o iubită de neuitat, Tamara – dar care s-a vădit a fi în realitate Itamar, un ofițer evreu, ceea ce dădea dublă forță pasiunii interzise), tânăra părăsită ajunge să cadă în mrejele unei proxenete care o îndeamnă să câștige mulți bani de pe urma felului în care dansa. Însă Nahr nu își pierde curajul. Sigură de sine călătorește în Palestina, unde îl cunoaște pe Bilal, cu care se recăsătorește. Datorită lui simte cu adevărat ce înseamnă iubirea și descoperă țara din care se trăgea familia ei. Alături de Bilal intră în mișcarea de rezistență și se consacră luptei de eliberare, ca și cum n-ar fi făcut niciodată altceva. Lăsând istoria să vorbească de la sine, Nahr ajunge într-o închisoare israeliană și romanul se întoarce în timp, urmând reflecțiile tinerei asupra evenimentelor care au adus-o acolo, asupra oamenilor care i-au trădat încrederea – sau, dimpotrivă, au fost alături de ea – și, desigur, asupra conflictelor politic-militare care le schimbaseră tuturor existențele. Nahr crede însă că va fi din nou fericită și optimismul ei e răsplătit: primește un bilet de la Bilal, care trăia și o iubea la fel de mult. Deși eliberată în urma unui schimb de prizonieri, știa că nu va putea să-și revadă iubitul, spre a nu-i pune viața în primejdie; deci s-a întors la o existență de așteptare, dar și de luptă, trăind acum în Iordania. Curajul ei, în fața multelor tulburări care o așteptau, nu avea să fie biruit: „Dacă nu ne-am fi iubit unii pe alții, nu am fi supraviețuit. Nu știu când și cum o să-l revăd pe Bilal, dar știu că nu vom putea fi niciodată împreună. S-ar putea să nu găsesc niciodată un loc pentru noi doi în această lume, dar momentan simt cea mai pură și deplină bucurie.“
Ca și alte autoare americane de origine palestiniană și scriind în engleză, precum Naomi Shehab Nye, născută la St. Louis, Missouri, cu tată palestinian și mamă americană, care explorează diferențele între culturi (de la volumele de versuri Different Ways to Pray, sau 19 Varieties of Gazelle, până la Everything comes next, 2020; ca și în volumele ei de proze scurte și de eseuri), sau Diana Abu Jaber, care predă la Universitatea de stat din Portland și scrie în engleză despre identitatea arabă (și în general despre lumea arabă, precum în romanele Crescent, 2003, Origin, 2007, Birds of Paradise, 2011, ș.a., precum și în memorii, eseuri și scrieri nonfiction), sau Susan Muaddi Darradj, autoare de romane, eseuri și cărți pentru copii, profesoară de scriere creativă la Universitatea din Baltimore, care a debutat în 2008 cu The Inheritance of Exile, roman întrețesând poveștile tinerelor palestiniene americane, ca și ale mamelor lor imigrante, obținând American Book Award în 2016, cu volumul de povestiri A Curious Land (despre vieți ale palestinienilor din vremea Imperiului Otoman și până în zilele noastre), sau ca tânăra Isabella Hammad, născută în 1991 (și ea tradusă la Polirom cu Parizianul – apariție editorială pe care am comentat-o la timpul cuvenit în paginile României literare), Susan Abulhawa scrie despre povești de dragoste în vremuri tulburi, ca și despre „moștenirea Șeherezadei“, nevoia de a istorisi transmisă tuturor femeilor arabe – a căror prezență masivă în peisajul scriitoricesc din mileniul III a devenit de neignorat. Autoarea face parte dintre prozatoarele cu valoare recunoscută și subliniată de criticii apuseni, între care arab-britanicele Ahdah Soueif, Fadia Faqir, Leila Aboulela, Layla Halabi. ș a. , toate publicând în limba engleză. Autoarele arab-americane mai des comentate sunt Mohja Kahf, Laila Lalami, Jokha Alharthi (pe lângă autoarele deja evocate mai sus, alături de Susan Abulhawa). Nu am numit și autoare contemporane care scriu doar în arabă, precum celebrele Nawal al-Sa’dawi, Salwa Bakr ș.a., sau care în paralel deopotrivă în engleză și arabă, dar poate nu ar fi lipsită de interes semnalarea unei literaturi scrise de femeile arabe germanofone, precum Rasha Khayat, sau unele vorbitoare de limbi nordice. Desigur, continuă vechea tradiție a literaturii arab-francofone.
Recenta carte tradusă din Susan Abulhawa, carte despre identitate și adaptabilitate multiplu laureată și nominalizată, e interesantă și prin amplul glosar de cuvinte arabe – preponderent dialectale – folosite în text, iar traducerea Mihaelei Negrilă reînvie atmosfera de aventură și mister într-un limbaj bogat și nuanțat.