În dimineața zilei de 7 octombrie a anului 1902, îmbrăcat în cele mai curate haine ale sale și proaspăt bărbierit, Tudor Mitroi, plugar din comuna teleormăneană Salcia, s-a prezentat, împreună cu Voicu Stancu Mitroi și Ilie Gheorghe Mitroi, la primăria din localitate, pentru a declara în fața „oficerului“ de stare civilă că soața lui, Maria Mitroi, îi născuse cu două zile în urmă un prunc, căruia hotărâse să-i pună numele Zaharia. Ofițer de stare civilă al comunei Salcia era ajutorul de primar Petre N. Dogaru. Acesta îi aștepta pe tatăl copilului și pe cei doi martori-însoțitori peste drum de primărie, la cârciumă, unde-i cam plăcea să-și facă veacul. Dăduse până la apariția celor trei consăteni destule pahare cu băutură pe gât și avea de gând să mai dea și altele, așa că a refuzat să meargă în sediul primăriei, ca să-l înregistreze în acte pe noul venit pe lume, asigurându-l pe tatăl acestuia c-o va face mai târziu, „doar ne cunoaștem, ne știm de-o viață“. Tudor Mitroi l-a crezut. Ba chiar l-a cinstit, așa cum se cuvenea într-un astfel de moment, cu un păhăruț de rachiu. Ajutorul de primar s-a ținut de cuvânt. A trecut în registrul primăriei nașterea viitorului scriitor, doar că aburii alcoolului i-au încețoșat un pic ținerea de minte, astfel că Zaharia a fost înscris în registru ca fiu nelegitim al lui Tudor Stancu și al Mariei Mitroi, deși cei doi erau căsătoriți legal, iar numele de familie al tatălui nu era Stancu, ci Mitroi. Stancu era tatăl lui Tudor, bunicul lui Zaharia, adică. Hârtia, care nu avea de unde să știe toate acestea, l-a păstrat în memoria ei pe Zaharia cu numele de familie Stancu. Astfel de greșeli se întâmplau frecvent în lumea satului. Important era să fie copilul sănătos. Ce conta că nu-l chema la fel ca pe părinții și frații săi? Soarta, dacă ea o fi fost, a făcut ca Zaharia să descopere la vârsta tinereții că-i place să scrie, altfel spus, să scornească lucruri din capul său, vrând apoi să le facă publice. Să le publice, mai bine zis. Ocazie cu care s-a întors la adevăratul lui nume de familie, semnând Ștefan Th. Mitroi, proza Note de drum, pe care o publică, în 1921, în „Ziarul științelor și al călătoriilor“. Intră însă în literatură cu numele din certificatul de naștere. Odată cu el, intră și numele comunei Salcia, așezare în care se mai născuseră, înaintea lui Zaharia Stancu, câțiva scriitori. În ciuda numelui pe care îl port și al faptului că locul meu de naștere se afla doar la o zvârlitură de băț, ca să nu zic de condei, de lunga și îngusta Vale a Călmățuiului, am aflat abia recent lucrul acesta. Grație unei antologii, netipărite încă, ce se intitulează Chemarea lui Darie și în care sunt cuprinși toți cei 25 de scriitori și publiciști născuți la Salcia, ei, sau măcar unul din părinții lor. Sigur, niciunul de valoarea și faima autorului Pădurii nebune. Destui, însă, condeieri onorabili, în textele cărora se simte vâlvorirea încă verde a sufletului pădurii amintite. Unul este Ion Bădoi, venit pe lume în aceeași zi cu marele scriitor, dar 49 de ani mai târziu, publicist care a încercat să repare, pe bază de documente, erorile ofițerului de stare civilă de acum 121 de ani. Altul este Ion Bunescu, cel căruia i se datorează antologia cu pricina. De ce a făcut-o? O spune singur în textul ce ține loc de prefață, din „mândrie locală“, precum și „din credința că acest izvor de creație va mai naște în viitor alte și alte nume care se vor consacra ca poeți, prozatori și publiciști“. Dintre cei născuți înainte și după Zaharia Stancu, au cunoscut o astfel de consacrare puțini. Constantin Salcia e unul dintre ei. Acestuia îi pot fi alăturați Horia și Tudor Stancu, fiul și nepotul celui ce l-a trimis în literatura română și chiar în cea universală pe Darie. Gheorghe Buciu, Ioan Neșu, Dumitru Vasile-Delceanu și George Iancu sunt, la rândul lor, autori ale căror cărți s-au bucurat de o bună receptare critică. Cel mai vechi membru al micii uniuni a scriitorilor din Salcia pare să fie Melchior Hârșu, născut în anul 1867, fost medic de plasă și publicist, căsătorit cu Lina Hârșu, născută în 1875, autoare de literatură pentru copii și traducătoare importantă. Tălmăcirea din Frații Grimm, apărută în 1909, a fost considerată la vremea respectivă o realizare cu virtuți literare demne de laudă. Lucian Bildirescu, fost șef al Manejului Casei Regale, răspunde și el Chemării lui Darie. Și nu oricum, ci prin niște isprăvi culturale cum nu se mai văd aproape pe nicăieri astăzi. E vorba de editarea gazetei rurale „Ținta“, în perioada 1931-1934, și, tot în mediul rural, a revistei politice, sociale și economice „Spiritul vremii“, apărută timp de trei ani, din 1934 până în 1937. Ce spirit puteau să aibă vremurile acelea! Vremurile ce au venit după ele au avut grijă să-l răsplătească pe patronul celor două publicații cu confiscarea moșiei pe care o deținea în Teleorman, oferindu-i, la schimb, postul de paznic de noapte la un hotel din București! Chemarea lui Darie, care sper să vadă lumina tiparului cât mai curând, pare să aibă o bună ținere de minte. Este și acesta un merit, pe lângă cele de natură strict literară. Mă îndoiesc însă, contrazicându-l fără voia mea pe prefațator, că vor mai apărea în viitor alți scriitori în comuna natală a lui Zaharia Stancu. De unde, dacă lumea satului e pe ducă? Numai cărțile o mai pot salva. Cele deja scrise, în care cuvintele continuă să-și păstreze prospețimea, ca în versurile următoare, alese, în loc de concluzie, din volumul Scrisori din câmp al poetului și prozatorului ivit pe lume la Salcia puțin după începutul secolului XX și puțin după începutul lunii octombrie: „Dac-ai veni, hulubii-n zbor rotat Ar împleti cunună peste casă Și soarele lângă poteci culcat Ți-ar săruta pantofii de mătasă Prisaca ar trimite o albină Ca să-ți aducă miere în ulcior Și merii rezemați într-un picior Te-ar îmbia cu freamăte-n grădină Și eu ți-aș cere mâna cu brățară Și te-aș ruga să-ți porți cu mine pașii Pe unde veseli fluieră cosașii În ochi cu ziua blândă și sprințară Am rătăci pe câmpurile ude Să vezi cum se desfoaie dimineața Și-am asculta cum freamătă viața În ierburile proaspete și crude.“