Mi se pare dezamăgitor ce se întâmplă cu societatea românească a momentului și găsesc că drumul pe care pășim e plin de sinuozități păgubitoare, de aceea singura mea speranță ar fi că mă înșel: privirea mea deformează, percep eu eronat lucrurile, după faimoasa formulare a maestrului: „Simț enorm și văz monstruos!“.
Dar să discutăm la modul concret, cu exemple precise, culese din realitatea imediată. Și anume: atrocitățile din azilurile pentru persoane vârstnice și cu diverse dizabilități. Toată lumea e oripilată. Întrebându-ne cum a fost posibil să se petreacă așa ceva, observăm câteva caracteristici care se regăsesc aici, dar și în numeroase alte situații, și care fac ca, în chip inevitabil, starea generală a societății românești să fie atât de întristătoare. Mai întâi, cei care au pus la cale această mizerie se profilează ca niște persoane…, cum să zic?, cu o doză de umanitate extrem de redusă și cu o scară de valori răsturnată: nimic moral nu se deslușește în existența lor, ei privesc totul doar ca prilej de câștig pecuniar (banii, numai ei contează), iar mijloacele prin care-și ating acest scop pot fi oricât de abjecte. Și ajungem la a doua caracteristică: sistemul de educație din România funcționează defectuos, e departe de a-și mai îndeplini menirea. Autorii acelor monstruozități, Godei și ceilalți, sunt produsul rebutat al școlii românești, al familiei de la noi, al societății în întregul ei, unde, în lipsa unui cod corect de reguli morale, anormalitatea trece drept normalitate. Iar cuvântul Godei poate fi transformat cu ușurință în substantiv comun desemnând o anumită tipologie frecventă, te lovești peste tot în lumea românească de astfel de godei. O altă caracteristică a monstruozității: ea e stimulată de mediul politic. Apropierea de puternice persoane ale zilei le asigură acestor infractori protecția necesară, circumstanțele favorizante. Canaliile au mirosul fin, infailibil, când e să pună la cale ticăloșii: știu exact că dacă izbutesc să se poziționeze în anturajul unui om politic aflat (cât mai) sus pe piramida puterii, aria lor de acțiune crește exponențial, iar reușita este certă. Și aici ajungem la un alt punct extrem de nevralgic al felului cum funcționăm ca sistem social: politizarea excesivă, promovarea în diferite posturi nu prin merite, prin pricepere profesională, ci prin relații de rudenie, de partid, de interese, adică avem imixtiunea nefastă a factorului politic în desfășurarea diverselor activități și în funcționarea majorității instituțiilor de stat. Ceea ce, pe termen lung, dar și într-un orizont de timp imediat, este absolut pierzător pentru orice țară. Cazuri cum este cel ilustrat de starea azilurilor se pot repeta în atâtea și atâtea alte domenii: nu va fi o surpriză, e o consecință firească a corupției și diverselor cârdășii, a (contra)selecției care se practică la noi. De altfel, am și trecut prin încercări la fel de traumatizante – tragedia de la Colectiv, infecțiile nosocomiale din așezămintele de sănătate (de sănătate sau, mai degrabă, de îmbolnăvire?) românești etc.
Vorbeam despre sistemul de educație din ce în ce mai slăbit la noi, ca fiind una din cauzele principale ale degradării sociale generale. Școala românească e în criză, o spun atâtea voci credibile, o constatăm, iată, și noi prin nenumărate manifestări din spațiul public. Recent, cadrele didactice au făcut grevă, principala lor revendicare fiind mărirea salariilor. Au obținut un spor considerabil, foarte bine. Însă asta înseamnă și îmbunătățirea calității învățământului? Nu suntem deloc convinși. Așa cum mărirea peste măsură a salariilor și a altor beneficii pentru magistrați, pentru medici nu a dus la o ameliorare vădită a actului de justiție sau a celui medical.
Dar greva din învățământ a avut totuși o urmare sigură: i-a învățat și pe alții să ceară, să preseze, să șantajeze; și cadrele sanitare, ba chiar și polițiștii ori angajații din magistratură, dacă au văzut că merge, și-au crescut pretențiile, au început să se plângă (cel mai adesea lacrimile lor erau lacrimi de crocodil!) că le e foarte greu și că ar fi normal să li se mai pună câte ceva în pungă și, oricum, nu cumva să li se ia vreunul din avantajele de până acum. Diferitele categorii profesionale din zona bugetară se comportă cinic și iresponsabil: se gândesc doar la propriile interese, fără să le pese de inechitățile create în societatea românească între sistemul bugetar și restul lumii, care nu se bucură, ca ei, bugetarii, de salarii disproporționat de mari (plătite din taxele privaților!), nici de felurite vouchere, nici de cursuri de perfecționare organizate de primării comunale (când?, vara, și unde?, pe litoral, la hoteluri scumpe…), nici de bonusuri și sporuri dintre cele mai ciudate (spor de stat în fața calculatorului, sau de stat pe scaun, pentru hemoroizi, sau spor de febră musculară la degete; sper că toate aceste povești nu sunt adevărate, sper să fie doar scorneli, glume proaste…).
Iar dacă au cu ce să-i șantajeze pe politicieni, acești greviști sfârșesc prin a obține măcar o parte din ce și-au dorit. Politicienii au mize electorale și se comportă populist. Se apropie alegerile, au nevoie de voturi: e tot ce îi preocupă. Ce dacă țara are o inflație și un deficit bugetar care nu pot fi ținute sub control! Ce dacă reformele promise și strict necesare nu se fac! Ce dacă investițiile, proiectele de infrastructură și din atâtea alte sectoare întârzie, întârzie sine die! Oricum, politicienii înșiși, partidele, diversele facțiuni ajunse la putere lasă impresia, nu o dată, că tratează țara ca pe o mare pradă. Cum altfel să interpretăm faptul că funcțiile bănoase (deseori totuna cu sinecuri!), beneficiile, privilegiile nu se atribuie după competență, după valoare și pregătire, ci se împart pe organizații de partid, județene ori locale, după principiul fiecare să prindă câte o halcă din vânatul cel mare, acum cât vânatul doborât e-n curtea noastră…
Ei, dar repet, sper să mă înșel eu când văd lucrurile în culorile astea sumbre. „Simț enorm și văz monstruos.“