Cînd Liviu Ciulei a împlinit șaptezeci de ani, revista noastră a hotărît să-l sărbătorească, să facă o plecăciune față de anvergura sa intelectuală, față de spiritul său nobil, față de structura unui ctitor absolut, față de o personalitate genială. Liviu Ciulei a fost apropiat redacției noastre, ne-a vizitat nu o dată, îl prețuia pe Nicolae Manolescu, n-a uitat niciodată pozița pe care România literară a avut-o în jurul spectacolului Revizorul. S-au scris cronici și texte semnate de numele majore din cultură, scriitori care au intuit furtuna ce va veni peste teatru, peste directorul lui, Liviu Ciulei, peste regizorul Lucian Pintilie, au analizat citirea lui Pintilie, accentele puse în țesătura personajelor. De fapt, a fost o dezbatere. Pentru anii tăcerii și ai servilismului, punctul de vedere ferm și explicit al revistei noastre față de un act artistic major rămîne și astăzi remarcabil. Am recitit nu o dată paginile acelea. Imagini întregi se formau din aburi. Liantul cuvintelor au fost poveștile, descrierile, detaliile, mii, ale scenografului Paul Bortnovschi și, mai ales, ale Getei Dimisianu. Alte perspective s-au compus din mărturisirile Marianei Mihuț. Am cumpărat de la o licitație o fotografie cu ea în rolul Fetei Primarului. Acel stop-cadru în alb și negru a declanșat un fel de film intim, ca un decupaj interior, cu o singură Călăuză. Din toate confesiunile, însă, se strecura forța lui Ciulei. Cred că a intuit ce se va putea întîmpla, dar nu a schimbat nimic în creația lui Pintilie. A fost pus atunci în pericol totul. Teatrul, direcția, trupa, dincolo de spectacol. Oprit și interzis. Incriminat de mase de muncitori și nu doar. Libertatea interioară a lui Ciulei a fost fundamentul pe care s-a bazat Teatrul „Bulandra“. Și pentru că Lucia Sturza Bulandra așa a gîndit și înfăptuit acest teatru. Liviu Ciulei a conceptualizat, a construit la propriu spațiul, sala Grădina Icoanei și trupa. Regizorii invitați erau cei mai mari la ora aceea, altfel, nebuni frumoși ca și el. Spiritul Teatrului „Bulandra“ este suma acestor nebuni ai teatrului românesc. De aceea, teatrul a fost receptat și ca un pol de cultură, de rezistență, de avangardă, foarte occidental. Arhitectul Liviu Ciulei construia o „Casă“ ca un axis mundi a teatrului românesc. Călătorea cu trupa lui în spații imaginare pe scenă sau în film, desena machete, schițe pentru decorurile multora dintre regizorii invitați, scria texte fundamentale pentru teatru, scenografie, arhitectură, planșeta lui era ca o plajă imensă populată cu mii de idei, gînduri, proiecte în mișcare. Liviu Ciulei, Constructorul. El a fost.
În 1990 l-am cunoscut. Întîi, m-am strecurat la repetițiile cu Visul unei nopți de vară. Nu am respirat. Am și astăzi notițe din lungile lui eseuri despre teatru. Despre cuvînt. Pe urmă am fost la Deșteptarea primăverii. Mă simțeam solidară cu actorii generației mele: Oana Pellea, Emilia Popescu, Mihai Constantin, Ștefan Bănică, Claudiu Stănescu, Cornel Scripcaru, Manuela Ciucur. Îl descopeream complet în alt registru pe Marcel Iureș. Stăteam ore în șir și mă minunam în fața inventivității inepuizabile a lui Victor Rebengiuc. Ciulei îi cizela, foarte puțin, ludicul. Și se lăsa a se încînta. Revenirea lui Liviu Ciulei la „Bulandra“, în 1990 a fost și o renaștere. A urmat Hamlet. Despre care Iureș ar putea să scrie un tratat. Și Șase personaje… În 1993, am vorbit despre Ciulei, ca micro-interviuri, cu Ion Caramitru, Gina Patrichi, Ileana Predescu, Victor Rebengiuc, Irina Petrescu, Virgil Ogășanu, Dan Jitianu. Nu am găsit în arhivă acel număr. Ileana Predescu m-a așteptat la dejun. Mai erau un scaun și un tacîm. O masă simplă. Elegantă, cu tacîmuri de argint și un sfeșnic. „Mai așteptăm pe cineva?“, am întrebat-o. „Nu, sîntem toți. Poftă bună, Rafael!“. George Rafael, regizorul, soțul ei, mentorul multor actori de la Teatrul Nottara. Tot ce îmi spunea despre Ciulei căuta aprobarea lui Rafael. Am plecat năucă. Dar și foarte ușoară. Irina Petrescu a șoptit. Parcă să nu iasă din transă, să nu trezească de tot amintirile, să nu le dea drumul cu totul. Gina Patrichi știa cît de aproape este sfîrșitul. Tonul ei obosit la început, s-a transformat în ceva viguros, clar, existențial. Cîteva zile la rînd, am recompus personalitatea lui Liviu Ciulei într-un desen pe care și astăzi îl simt ca unic. Un desen cumva dintr-o singură linie, ca biserica lui Matisse din sudul Franței. Inițierea pe care am trăit-o atunci m-a trecut pragul definitiv în universul pe care îl locuiesc de atunci. Cu credință. Mai presus de orice, de vanități, de limite, de căderi, de miracol, este iubirea. Doar iubirea. Eu zic că Liviu Ciulei asta a fost: Mărturisitorul iubirii. Toți din jurul lui nu fac altceva decît să o propăvăduiască. Altfel spus, o caut și eu, o definesc, o reformulez, mă străduiesc să nu mă sting, să nu cad cu aripile strînse, să nu închid ochiul în fața răsăritului, crepusculului, asfințitului… atunci, vine noaptea. Toate simțurile se trezesc ca să primească tainele scenei din lungul drum al zilelor către toate nopțile din mine.
Cu un an, cred, înainte să plece, Ciulei m-a sunat. „Liviu. Te aștept la mine, la ora 2.“ „Liviu, eu nu ies de cînd a murit Mama. N-am să vin.“ „Te aștept astăzi, la 2.“ Am plecat despletită, smulsă din suferința mea fără margini. Am ajuns pe Arghezi cu cinci minute mai repede. Liviu era deja în stradă și îmi păstra locul pentru parcare. S-a făcut că nu observă pijamaua, paloarea, tristețea, rătăcirea. „Ce frumoasă ești, Marina…“. Șoapta asta a lui, senzuală și tainică m-a trezit. Ca o poțiune. Am stat pînă spre seară, tîrziu, pe cele două fotolii de la geam. Helga a intrat cu o discreție infinită, a zîmbit ușor, ne-a lăsat două ceaiuri și încă cîte ceva. Ochii ei… ochii lui… Cîndva voi avea puterea să spun una, alta din acea după-amiază lungă, stinsă de lumina nopții. Altceva, se mai poate vedea în cele două „Nocturne“ pe care le-am făcut. Și de asta mă invitase. Am fost uluită. Știam că nu îi plac discuțiile televizate și n-aș fi îndrăznit să-l rog. Pentru că nu mă interesa expunerea asta, ci doar ce se așeza în mine. Strat peste strat, așternut frumos ca în caligrafiile vechi ale turcilor din Istanbul-ul lui Pamuk. Cum aș putea să pun în cuvinte emoția lui? Sau darul pe care mi l-a făcut? Dragostea cu care l-a făcut? Am lăsat să curgă tot… am încheiat doar cînd s-a oprit el. Au fost două ediții. Lecții. Călătorii. Confesiuni cît multe școli. Cît multe… multe. Eliberat, a vrut să mîncăm undeva. Ne-am tot sucit. „Hai la Chinezescu de lîngă Gina!“
Am pierdut mult și multe. La Tokio, demult, profesorul de budism care m-a vindecat de laringită mi-a spus într-o zi, privind apa alunecînd peste pietre: „Între Viață și Moarte mai este un singur lucru. Alegerile.“ Hmmmm… aici nu am excelat. Dar aș adăuga, dacă l-aș mai întîlni pe budistul meu: și ÎNTÎLNIRILE.
Liviu Ciulei este acea Întîlnire. Pentru că el m-a ales pe mine.