Cea mai recentă carte a Claudiei-Florentina Dobre este parte a unui diptic care spune povestea a șapte doamne prinse în menghina unor mecanisme represive. Volumul poate fi citit și independent, dar și ca o continuare a tezei doctorale a autoarei. Teza a apărut în două versiuni – cea inițială (franceză) și apoi în traducere românească: Martore fără voie. Fostele deținute politic și memoria comunismului în România.
Volumul pe care îl semnalăm acum este o prelungire a demersului inițiat în teză, în sensul că extinde baza documentară și asupra materialelor emanate de la fosta Securitate (păstrate în Arhiva CNSAS), documente privitoare la represiunea îndreptată împotriva celor șapte doamne – martore intervievate de către autoare (Micaela Alexandra Ghițescu, Zina Popa Tanasiciuc, Silvia Vasiliu Iașinschi, Aurora Ille Dumitrescu, Constanța Georgescu Moței, Ileana Samoilă/Elena Opriș, Ioana Hudiță Berindei). După cum se observă, cele mai cunoscute martore selectate de Claudia Dobre sunt Micaela Ghițescu și Ioana Hudiță Berindei care, de altfel, ne-au lăsat și alte piese memorialistice, chiar mai extinse. Pentru a-și consolida demersul, și Claudia Dobre a reprodus în anexa volumului interviurile pe care le-a luat acestor doamne între 2003 și 2006. Trebuie subliniat că, spre deosebire de alte valorificări ale investigațiilor de istorie orală, aici este vorba de o prezență compactă a unor persoane din aceeași categorie socială, aceea a burgheziei intelectuale, a clasei de mijloc interbelice, o categorie foarte lovită de arestările operate de autoritățile represive comuniste după 1948. Este, după cum sugerează Claudia Dobre, o comunitate memorială sau comunitate de memorie care merita să intre în atenția istoricilor tocmai pentru a contura mai bine un adevărat studiu de caz.
Ceea ce o diferențiază pe Claudia Dobre în raport cu alți istorici este rigoarea cu care elaborează introducerea la subiect, prezentându-și coerent demersul, conceptele, precum și sursele folosite. Importante sunt atât contextualizarea surselor istorice, cât și insistența cu care Claudia Dobre reamintește pe parcursul cărții că documentele Securității nu sunt surse ale adevărului: ele nu vorbesc de la sine, trebuie interpretate, coroborate cu alte izvoare. Pare un loc comun, dar în spațiul românesc uneori trebuie mereu repetată această banalitate despre caracteristicile înșelătoare ale materialelor Securității.
Cum una dintre temele de reflecție din carte se leagă de relația dintre memorie și identitate, nu este de mirare că în primele capitole este vorba despre inventarea/crearea de identități atât în comunism, cât și în postcomunism. Cartea nu descrie doar portretul doamnelor, dimpreună cu discursurile paralele, cel memorial și cel al Securității, ci îl invită pe cititor să reflecteze pe marginea unor teme extrem de complexe, chiar dureroase. Una dintre teme are în vedere trecutul care ne ajunge din urmă: este vorba de cât de mult s-a tăcut în societatea românească înainte și mai ales după decembrie 1989. A trăi în adevăr pare să fi fost mai mult un slogan, iar tema aceasta este cu atât mai sensibilă cu cât în discuție este și tăcerea unor foști deținuți politici, inclusiv a unora dintre aceste doamne, tăcere în legătură cu colaborarea cu Securitatea, chiar dacă această colaborare nu capătă o formă de poliție politică în toate cazurile, fiind formală, efemeră, silită etc. În carte, Claudia Dobre încearcă să ofere o explicație a acestei tăceri aparent de neînțeles. Explicația se leagă de cadrele sociale ale memoriei, de reprezentarea sinelui, percepție, autopercepție, și de avântul anticomunis- mului postcomunist.
Chiar și în celebrele cazuri de mărturisire a colaborării cu Securitatea asumarea trecutului personal, mai puțin eroic, nu pare dusă până la capăt. Altminteri, suntem o cultură de inspirație creștină sau pretindem că suntem și știm că Iisus a spus „adevărul vă va elibera“. Adevărul ar fi trebuit să fie o eliberare, mai ales după decembrie 1989, dar nu a fost. Aici nu trebuie să fim judecători morali, noi, care nu am trecut prin ce au trecut deținuții politici. Însă putem emite un punct de vedere întemeiat pe surse istorice, așa cum face și Claudia Dobre în cartea sa.
Cred că ar fi foarte util pentru cultura și istoriografia autohtonă să aibă la îndemână cât mai multe volume similare, adică studii de caz care să îmbine istoria orală cu documentele de arhivă. Ideal ar fi ca aceste studii viitoare să fie axate și pe analizarea altor categorii sociale, nu doar din București, ci și din alte zone ale țării.