Mărturisesc că, deși îi apreciez atât pe Adrian Alui Gheorghe, cât și pe fiul său, Vlad Alui Gheorghe, și am scris despre cărțile amândurora, am început să citesc cu o anumită reținere cartea lor Mușcătura de măr. Un dialog monografic. Trăim, vrem-nu vrem, într-o societate a suspiciunii generalizate, în care suntem tentați să vedem la tot pasul diverse „conflicte de interese“ (mai ales acolo unde nu e cazul), iar ideea unei cărți-interviu în care fiul-scriitor îi pune întrebări tatălui-scriitor poate părea, la prima vedere, echivocă.
Din fericire, Mușcătura de măr demontează de la primele pagini orice asemenea suspiciune. Nu doar că este situat moral deasupra unui raport de paternitate înțeles în manieră… românească, dar este un volum foarte interesant, original conceput și de citit din scoarță-n scoarță.
Cartea le aparține în egală măsură celor doi co-autori, deși porțiunile cele mai largi de text sunt ale tatălui – poetul, prozatorul și eseistul Adrian Alui Gheorghe, unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai „ramurii moldave“ a optzecismului. Fiul, poet, traducător și autor al unei prime monografii Aurel Dumitrașcu, este totuși cel care conduce acest „dialog monografic“. Nu doar că formulează cele 365 de întrebări, ci le și repartizează în secțiuni aferente celor 12 luni ale anului. Împărțirea nu este aleatorie sau cronologică, în sensul că întrebările – chiar dacă întâlnim binevenite reveniri și recurențe – nu stau îm preună numai în virtutea faptului că au fost formulate într-o anumită lună a anului și nu în alta. Vlad Alui Gheorghe s-a pregătit, de fapt, înainte de a conduce acest interviu-maraton desfășurat pe parcursul unui an calendaristic. Adică a recapitulat ce știa deja despre omul Adrian Alui Gheorghe, a parcurs opera scriitorului și și-a limpezit, pe baza referințelor critice consultate, contextul în care s-a format și afirmat partenerul său de dialog.
De fapt, aș spune că aceasta constituie chiar prima virtute a cărții, care seduce de la pri mele pagini și te deter mină să treci peste neobișnuitul situației, continuând lectura. Vlad Alui Gheorghe, cel care întreabă, nu este un fiu apăsat, strivit sau, dimpotrivă, fascinat de per sonalitatea tatălui său, un scriitor consacrat. Fiul intră imediat, cu ușu rință (acea ușurință pe care ți-o dă, într-un interviu, cunoașterea aprofun dată a universului celui cu care stai de vorbă), în rolul scriitorului tânăr, care-i adresează confratelui dintr-o altă generație întrebări pătrunzătoare, despre el însuși, despre istoria literară și generală prin care a trecut, despre valori, profesori, confrați și, nu în ultimul rând, despre cărți și idei. Chiar dacă, în mod plauzibil și previzibil, multe dintre aceste întrebări i le-a adresat celui intervievat și într-un cadru privat, cu mai mult sau mai puțin timp în urmă, i le pune și aici. Câștigul ține de limpezimea formulării răspunsurilor, dar mai ales de rețeaua de întrebări care, conectate prin fire subterane, dau o suprafață și o relevanță publică paginilor în care, provocat, Adrian Alui Gheorghe se destăinuie.
Un prim palier al cărții este, firește, cel propriu-zis monografic, în care Adrian Alui Gheorghe își reface, punct cu punct, biografia, dincolo de datele seci prezente deja în dicționarele și istoriile literare. S-a născut în satul Topolița, comuna Grumăzești, din județul Neamț, în 6 iulie 1958, într-o familie de țărani legată spiritual atât de spațiul lui Ion Creangă (casa părintească aflându-se la o aruncătură de băț de cea a marelui prozator), cât și de cel creștin-ortodox al mănăstirilor din nordul Moldovei, și ele, situate în proximitate. Adrian Alui Gheorghe – o va repeta pe parcursul dialogului – este un creștin-ortodox practicant, tolerant, fără excese fundamentaliste. La aceste date preliminare se adaugă altele, într-un început de explicație a diferențelor vizibile dintre discursul poetului și alte formule afirmate în cadrul generațional optzecist. Originea rurală a fost urmată de un traseu intelectual influențat în mare măsură de dificultățile materiale și de condițiile locului și epocii, viitorul scriitor fiind obligat să urmeze, mai întâi, o școală profesională, apoi liceul la seral și Facul tatea de Filologie, la Universitatea din Iași, la „fără frecvență“. A muncit chiar și în mină, timp de un an, în timpul stagiului militar, și o mare parte din tine rețea sa s-a derulat ca o îndârjită cursă de recuperare a acestor handicapuri. O cursă în care călăuză i-au fost pasiunea pentru literatură și dorința de a-și împlini talentul pe care îl simțea crescând în el, certificat de o afirmare timpurie și de semnele de apreciere din partea unor scriitori consacrați. Omul nu explică opera, însă viitorul monograf al lui Adrian Alui Gheorghe ori ipoteticul istoric al optzecis mului găsește aici câteva deschideri interpretative certe. Cel puțin în ce privește 1) deosebirea dintre formula sa poetică și textualismul practicat de optzeciștii bucureșteni, 2) raporturile cu tradiția literară, diferite și ele de cele ale poeților din Cenaclul de Luni, și, mai ales, 3) dimensiunea religioasă subiacentă poeziei lui Adrian Alui Gheorghe, atât de diferită de materialismul bășcălios al colegilor de generație.
Un alt palier amplu reprezentat în carte ține tocmai de contextul formării și afirmării lui Adrian Alui Gheorghe: finalul deceniului 1970-1980 și începutul deceniului următor, perioadă în care s-a produs ecloziunea generației optzeci. Sunt de subliniat deopotrivă directețea cu care Vlad Alui Gheorghe conduce, iar și iar, rememorările tatălui în direcția clarificării principalelor aspecte definitorii ale optzecismului literar, și finețea cu care acesta discută despre generația sa. O generație în care s-au pus mari speranțe, dar care s-a stins, paradoxal, după 1989, tocmai în măsura în care a lansat pe orbita literaturii un număr de scriitori de primă mărime. Precizările lui Adrian Alui Gheorghe privind raporturile interne ale optzeciștilor ieșeni, ca și cele privind relațiile cu colegii din țară (în primul rând de la București), sunt dublate de o privire critică echilibrată asupra desti nu lui generației, în istoria mai largă a literaturii române. Sunt relevante și precizările, provocate tot de Vlad, vi zând atelierul de creație al tatălui: pasiunea acestuia pentru basme și povești (din care s-a alimentat chiar teza de doctorat, „Tinerețe fără bătrâ nețe“ și sentimentul tragic al timpului), ca și pentru roma nul modern, nu este fără legătură cu palierul narativ care subîntinde ade sea crea țiile sale poetice, în special cele de mari dimen siuni.
Îmi plac chiar și ob-servațiile despre critica literară, care confirmă ceea ce ob servasem de mai mulți ani, de când Adrian Alui Gheorghe a început să scrie mai sistematic despre cărțile confraților săi: și anume, că este un foarte bun cititor, înzestrat cu subtilitate și cu un bagaj teoretic solid.
Un al treilea nivel al căr ții vizează contextul mai larg al istoriei literare recente: relațiile lui Adrian Alui Gheorghe cu confrații, așa-zisul „conflict dintre generații“ și, nu în ultimul rând, promovarea și recep tarea literaturii române peste hotare. Vlad Alui Gheorghe pare încă a crede că scriitorii afirmați în ultimele două decenii ar constitui o generație (constituie, dar una strict biologică, nu de creație), însă tatăl său repune, prin răspunsurile sale, haosul pseudo-generaționist în ordine. Adevărata generație de creație este cea care schimbă, la un moment dat, codul literaturii, felul în care citim și scriem, iar această schimbare nu se poate produce prin negarea – totală și fără nuanțe – a întregii literaturi anterioare, ci prin asimilarea ei, cu instrumente noi și într-o formulă proprie. Ceea ce scriitorii afirmați după 2000 n-au făcut și nici nu pot face.
În fine, îmi plac foarte mult (deși ies cumva din cadrele unei cronici literare propriu-zise) gândurile și reflecțiile lui Adrian Alui Gheorghe despre politică, istorie, religie, lumea de azi, prietenie, dreptate și nedreptăți, răbdare, toleranță, tradiție, modernitate ș.a. Ele alcătuiesc un nivel al cărții pe care co-autorii poate că nu l-au dorit, însă s-a constituit malgré eux-mêmes: nivelul ei parenetic. Ca și ilustrele Învățături ale lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, „învățăturile“ cordiale ale lui Adrian Alui Gheorghe nu se adresează, firește, numai fiului său, ci tuturor tinerilor scriitori și tinerilor, în general. Ele, aceste reflecții, neostentative și fără pretenția unei originalități absolute, au autenticitate, măsură și ne oferă portretul interior al unui scriitor care reflectă activ la lumea și la literatura prin care trece. Fără complexe de inferioritate și fără vanități.
Mușcătura de măr. Un dialog monografic este, fără îndoială, o surpriză apreciabilă, o carte de citit cu plăcere și folos și, totodată, un îndemn la practicarea mai consecventă a examenului spiritual în lumea culturală românească