Mai multe studii din ultimii ani au arătat că renunțarea la unele dintre metodele vechi de pedagogie, considerate învechite și ultra conservatoare, nu a fost nicidecum benefică. Lupta cea mai mare s-a dat contra ideii de memorare, de școală care îți cere „doar să înveți pe de rost lucruri inutile“. Astfel încât ideea de a învăța pe de rost a ajuns să fie demonizată și nu mult a durat până când noțiunea s-a suprapus cu și s-a confundat cu învățarea în general. Pentru că nu poți separa învățarea din memorie, iar aceasta din urmă face parte din însăși esența minții umane. O victimă a acestor idei a fost recitarea poeziilor – obicei extrem de răspândit în școala anglo-saxonă, dar și la noi odinioară. Și nu numai. Stanley Kurtz arăta la începutul anului, în „National Review“, că politizarea excesivă a învățământului, chiar dacă nu fățiș, a făcut ca obiceiul recitării poeziilor ca parte din curricula obligatorie să fie considerat desuet și, ca urmare, exclus din programa de învățământ până nu de mult (în SUA și Marea Britanie). Unii s-au opus reintroducerii sale, afirmând că ar însemna să revii la tot ce a avut mai rău secolul 19 în ceea ce privește educația, și anume „chinuirea“ copilului, obligat nu doar să învețe texte, dar să le și recite în fața clasei, știut fiind faptul că vorbitul în public este unul dintre cele mai stresante evenimente. Poezia a fost prinsă la mijloc în lupta contra învățatului pe de rost și a fost considerată o adevărată tortură – unul dintre argumente fiind că nu înveți pe de rost romanele sau povestirile citite (proza, deci) și nici nu o redai, apoi, în fața lumii. Mai important este să citești ca să înțelegi, să analizezi o poezie, nu s-o înveți și s-o reciți. Totuși, poezia nu este proză. Printre altele, pentru că are ritm și structură prozodică, ceea ce o face potrivită cititului cu glas tare, vocea celui care recită putând să-i accentueze sensurile, ca în cazul unei piese muzicale. Poeziile memorate în copilărie, la fel cu muzica, sunt re-amintite ușor peste ani. Într-adevăr, școala din secolul 19 avea unele reguli stricte și chiar militărești, iar citirea cu glas tare a textelor era regulă, nu doar pentru poezii, ci și în cazul istoriei, retoricii, filosofiei, chiar și al științelor exacte. Oratoria era la ea acasă.
Recitarea în ziua de azi a poemelor nu înseamnă întoarcerea la acele vremuri, ci doar un exercițiu bun pentru memoria atât de odihnită a tinerilor și, mai ales, o refamiliarizare cu clasicii. Da, istoria, de exemplu, trebuie înțeleasă, analizată, nu doar învățată pe de rost și recitată la examene; dar, în același timp, datele istorice, succesiunea lor, evenimentele defalcate pe secole, ani, perioade, cum pot fi altfel înțelese? Câteva repere istorice esențiale tot vor trebui memorate, împreună cu semnificația lor. Desigur, astăzi totul se poate căuta în telefon, iar mintea poate să rămână liniștită, nestresată de nimeni și de nimic; iar dacă cumva chiar vom avea nevoie vreodată de acel ceva, de acele date, le vom căuta. Dar până apucăm să căutăm ceva, ne vom cocoța din nou pe vagoane pentru selfie-uri, pentru că nu am memorat la orele de fizică faptul că arcul voltaic nu e prietenos cu noi și nici că se găsește tocmai acolo, sub liniile de înaltă tensiune. Sau, luându-mă pe mine, de exemplu, cum ar fi fost să decid că toate oasele, arterele, ligamentele, medicamentele și multe altele sunt prea greu de ținut minte, mai bine le voi căuta repede pe telefon când vine cineva la consultație? Revenind la poezie – nu doar atacul feroce asupra ideii de memorare a contribuit la excluderea ei din majoritatea curriculelor naționale, ci și atacul asupra ideii de recitare și vorbit public, care pot pune copiii în situații ridicole, îi expun clasei și îi fac vulnerabili.
Cu toate acestea, un studiu din anii 1990 arată că adulții care au urmat școala în anii de după război, când încă se recita mult poezia în școli, își amintesc cu plăcere acest lucru. Era o punte de legătură între generații, poeziile fiind alese din autorii clasici și mereu aceleași, astfel încât existau referințe comune. Dacă ea (spunea una dintre respondente) începea un vers, tatăl ei continua întreaga poezie, cu patos. O altă femeie din studiu își amintește că i-a recitat din Kipling tatălui ei suferind de o boală gravă, fapt ce l-a ajutat foarte mult în procesul de recuperare, pentru că el își amintea versurile și acestea îi dădeau o stare de familiar, de confort. Poemele memorate erau înțelese și reținute ca atare, ca proprietăți valoroase ale minții. Iar vorbitul în public din copilărie i-a ajutat, de fapt, să devină mai încrezători, nu i-a destabilizat și nici nu le-a distrus stima de sine – laitmotivul zilelor noastre (Joan Shelley Rubin Songs of Ourselves, Harvard University Press, 2010). Recitarea poeziilor memorate și înțelese ar trebui să fie un obicei nevinovat, dar util, dincolo de politică, de progresism, conservatorism, religie sau orice alt considerent decât cel cultural. Și de antrenare a creierului. La fel cum orice tânăr este dispus să stea ore întregi la sală și să „tragă de fiare“ pentru antrenarea mușchilor, la fel, repet, ar trebui să își antreneze și creierul. Nu să-l menajeze constant. Ca să ce? Ce pune în locul neocupat de materiile „inutile“? Ce a dovedit învățământul de azi că așază în mintea tinerilor eliberată de „învățatul pe de rost?“.
Sigur că esența este înțelegerea a ceea ce înveți, evident că știm cu toții care este sensul acestei temeri – de a arunca prea multă informație care trece neanalizată, neasimilată și deci inutilă prin mințile școlarilor. Dar învățarea fără memorare este un nonsens. Iar învățarea unei poezii și recitarea ei înseamnă, în primul rând, descifrare și apoi redare a unor idei și a unor emoții. Și, nu în ultimul rând, înseamnă, după cum am mai spus, readucerea în prim-plan a poeziei clasice. Cea care trece peste timp prin calitate. William Blake era să dispară din școli pentru vina de a fi fost un bărbat alb european. Și, mai ales, mort. Deci cam inutil și degeaba. Citeam chiar zilele trecute pe FB o opinie a unui tânăr scriitor care se mira de ce cutare coleg pomenește, într-o cuvântare, un anume personaj din romanul lui X (un scriitor nu dintre cei mărunți, vă asigur!). Păi, câți dintre tinerii de azi au mai auzit de X? Concluzia: se vede că respectivul vorbitor a îmbătrânit. Oare fiecare tânăr creator se vede ca efemeridă care va lua cu sine, pe lumea cealaltă, în uitare, absolut tot ce a creat cât a fost în viață?
Poezia clasică poate să fie și politică, în sensul în care redă, susține sau nu, rezonează sau nu cu problemele societății respectivei perioade. Dar este atemporală prin valoare estetică. Sau cel puțin așa cred conservatorii. Nu discutăm aici ce poezii ar fi mai potrivite pentru memorat, analizat și recitat în școlile de azi, dar falia dintre generații în ceea ce privește literatura, poezia, muzica pare mai mare ca niciodată. Tot din dorința de a nu încărca memoria copiilor s-a ajuns până acolo că romanele de la lecturile obligatorii de la limba și literatura română sunt repovestite de cadrele didactice sub forma unor rezumate foarte simplificate care distrug nu doar narațiunea, dar și limbajul caracteristic, farmecul fiecărui autor, al fiecărui personaj – totul ca să fie cât mai ușor de înțeles. Aveam și eu în copilărie cărți repovestite (piesele lui Shakespeare repovestite de Charles și Mary Lamb sau Legendele Olimpului repovestite de Alexandru Mitru), dar erau destinate mai ales trezirii interesului pentru lectură, nu șuntării lui. Poate dacă ar fi pline școlile de cluburi de lectură și copiii ar fi încurajați să învețe și să recite poezii mai complexe, care necesită deslușire și analiză, nu am mai avea situații hilare ca aceea de la recentul concurs de talente câștigat de un copil de 7-8 ani care a… recitat. În pri mul rând, recitarea unei poezii nu ar trebui să fie un nu măr de circ, ci un lucru normal, iar în al doilea rând, recitarea ar trebui să fie bazată pe înțelegerea textului. Iar copilul în cauză a memorat și a redat texte lacrimogene cu Dumnezeu, luate de pe net (și atribuite fals, se pare, lui Paler), plus bucăți din scenarii de filme istorice cu boieri, patrie și nedreptăți, destinate gâdilării unor corzi sensibile din sufletele ascultăto rilor care se mirau cum de poate să țină minte copilul așa ceva? Aici s-a ajuns tocmai din cauza protejării continue și exagerate a creierului școlarilor de azi.
Englezii au organizat în ultimii zeci de ani concursul pentru copii Poetry by Heart; acesta a atras an de an sute de participanți care își aleg poezii din literatura clasică sau din cea contemporană, le învață și le recită pe scenă, la fel cum făceam noi în copilărie în mod obișnuit, pe la serbări mai mult sau mai puțin politizate. La astfel de concursuri, da, se dau și premii, se stimulează interesul pentru lectură, pentru actorie, pentru discuții și dezbateri. Englezescul by heart (pe de rost) vine de la convingerea vechilor greci că inima era în același timp și sursa ideilor, a gândirii, a inteligenței și a memoriei, nu doar a emoțiilor. Astfel s-a păstrat expresia by heart, la fel și în franceză – par coeur, numind capacitatea de a învăța și apoi de a reda ceva „cu inima“. Românescul „pe de rost“ vine din latinescul rostrum, cioc, care apoi a devenit gură – deci ceea ce iese pe gură, se rostește (dar și-a îmbogățit înțelesul, însemnând și sensul și menirea).
Legat de ritm, de ideea că poezia recitată câștigă în expresivitate, devine întreagă – să adaug și că unele ritmuri folosite de poeți sunt asemănătoare cu bătăile inimii, fapt ce, dovedit și în muzică, atrage și emoționează. „Quel est ce rythme? C’est le battement de mon coeur!“ spune poemul lui Claudel, pentru care iambul, cu o silabă neaccentuată urmată de una accentuată, seamănă cu bătăile inimii, care sunt, atunci, iambul fundamental. „A fóst o dá-tă cá-n po-véști“ o vreme când oamenii se mândreau că știu spune poezii pe de rost.