Agenția Internațională pentru Nostalgie și-a deschis, imediat după 1989, un punct de lucru și în România. La început, a derulat programe cu persoanele în vîrstă, care evocau perioada fericită de pînă în 1947, curmată de pușcăriile comuniste, de Canal, de colectivizare, de „democrația sovietică“. A fost ceea ce s-ar putea numi un episod-pilot care a funcționat la capacitate medie.
Primind finanțări de la democrațiile chineză, rusă și nord-coreeană, Agenția derulează, acum, programe mai puternice, desfășurate sub genericul „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu“, având cîteva idei principale: „Ceaușescu a scăpat țara de datorii“, „toți aveam un loc de muncă“, „pămîntul era al nostru“, „nimeni nu avea bogății naturale mai mari ca ale noastre“, „nu mîncam roșii turcești fără gust“, „ne permiteam toți concedii pe litoralul românesc“ și destul de multe altele.
Nu discut aceste idei, nici nu încerc să le combat. Se pare că, printr-o tehnologie de ultimă oră, Agenția Internațională pentru Nostalgie a reușit să tatueze „Era mai bine pe vremea lui Ceaușescu“ direct pe creierul unor compatrioți. E greu să lupți cu ei, mai bine te lași păgubaș și, ca să nu-i superi, lauzi repede roșiile românești care încă se mai găsesc (deși speculanții aduși de capitalism le vînd scump) și au gustul ca în copilărie (copilăria de dinainte de 1989). Apoi, pentru o încheiere pașnică a unei eventuale dispute, recunoști: „Da, ce bine era pe vremea lui Ceaușescu, ce tineri eram.“ Chestie perfect adevărată.
Pentru că nostalgia se bazează pe uitarea întîmplărilor și stărilor neplăcute din trecutul nostru, idealizînd restul, las și eu două piedici în calea uitării.
Una e referitoare la cutremurul din 4 martie 1977, eveniment după care Nicolae Ceaușescu a devenit un mare arhitect și urbanist (de aici, pînă la „arhitect al păcii planetare“ nu a mai fost mult). Așadar, cutremurul ne zguduie puternic. În orașul Zimnicea, județul Teleorman, conducătorii locali ai partidului s-au speriat foarte tare, au ieșit un pic din case și s-au întors la telefonul cu firul scurt, raportînd, cu spaima în sîn, că orașul a fost distrus în proporție de peste 80%. Zimnicea devenea localitatea cea mai devastată, așa că Nicolae Ceaușescu, întors dintr-o vizită de prietenie în Nigeria frățească, și-a luat în serios rolul de salvator al națiunii și a anunțat că va vizita Zimnicea greu lovită de seism.
Doar că, revenindu-și puțin din spaimă, autoritățile și-au dat seama că au exagerat și, în consecință, au raportat „în falș“. Așa că au scos oameni și utilaje și au făcut ceea ce nu făcuse cutremurul: au demolat centrul orașului în proporție de 80 la sută. Ca să poată Ceaușescu să-și intre în rolul de arhitect și urbanist inaugurat în acele zile. Poate ați trecut în viteză peste chestia asta, așa că o repet: activiștii de partid din Zimnicea au demolat centrul orașului ca să nu-l supere pe tovarășul Nicolae Ceaușescu, care credea că acolo a fost prăpăd! Da, era mai bine înainte, oamenii știau ce e disciplina de partid.
A doua întîmplare mi-a povestit-o recent bunul meu prieten Toni Grecu și vă mărturisesc, deși am devenit destul de imun la Epoca de Aur (după ce am scris Fake News, m-am simțit eliberat de zgura acelor vremi), am rămas mult pe gînduri. Ce mai, am avut un șoc.
Toni a terminat Facultatea de Electronică din Iași și a devenit inginer. Pînă să ajungă la fabrica de calculatoare din București, și-a făcut stagiul prin diverse locuri. De la asta i se trage și o extraordinară cunoaștere a României profunde pe care a avut puterea să o privească ironic și cu umor. Pe cînd era angajat al Poștei din Bacău, a stat de vorbă în pauza de masă cu oamenii de acolo, care discutau verzi și uscate, uneori povestindu-și din greutățile cotidiene. Un muncitor, tată de familie, om serios, era, la un moment dat, foarte necăjit. Ce ai, bre, omule? Păi, ce să am, sînt distrus, mi s-a stricat hîrtia de la unt. Toni auzise multe, dar una ca asta, nu. Cum adică, s-a stricat hîrtia de la unt? Păi știți, toa’șu’ inginer, copiii mei nu vor să mănînce margarină. Așa că am avut o hîrtie de la un pachet de unt, în care le înveleam margarina, și am reușit să-i facă să o mănînce, crezînd că e unt. Și de la atîta folosit, s-a rupt, s-a deșirat, s-a stricat… nu o mai pot folosi….
Omul avea de acum o misiune: să găsească, dacă nu un nou pachet de unt, măcar o hîrtie mai nouă de la pachetul de unt. Ca să-i mintă în continuare pe copii. O minciună mică (margarina servită drept unt) prin care îi ferea de minciuna mare, a vieții fericite în comunism.