Din 22 mai și până în 12 iunie 2023, în România, profesorii din învățământul preuniversitar au fost în grevă generală. Motivele grevei au fost multe. Inițial, cererile au fost: majorarea salariilor, plata orelor suplimentare, acordarea sporurilor, creșterea investițiilor în învățământ și, foarte important, renunțarea la EduSal, programul informatic de salarizare, care fură de ani buni din salariile angajaților din învățământ. Soluțiile pe care guvernul și președintele țării le-au găsit pentru stingerea conflictului de muncă au nemulțumit, iar greva a durat trei săptămâni. În tot acest timp, unii oameni s-au solidarizat cu profesorii, iar alții s-au supărat și mai rău pe profesori (termenul „dascăli“ a fost preferat în discursurile politice, dar el nu este cuprinzător; ce-i drept sună mai bine decât „cadru didactic“). Trei săptămâni s-au spus și s-au scris foarte multe despre această grevă și despre sistemul actual de învățământ. De aceea, eu voi scrie puține. Nu sunt membru de sindicat și este prima grevă – cel mai probabil și ultima – la care particip. Acum mai mulți ani, am refuzat să iau parte la o acțiune de întrerupere a cursurilor. Aveam atunci mai multe motive să nu particip la acea grevă. Acele motive s-au regăsit și anul acesta între argumentele mele contra. Dar, din păcate, pentru grevă au fost, de data aceasta, mai multe. Am început greva cu scepticism și cu tristețe. Ulterior, când am văzut cât de mare este numărul susținătorilor, am crezut că nu e totul pierdut. Foarte mulți, părinți și elevi, au demonstrat că au avut șansa să întâlnească profesori dedicați, de la care au învățat, pe care i-au numit mentori și față de care nu uită să-și manifeste recunoștința. Auzindu-i, văzându-i, mi-am recăpătat speranța. Dar… greva s-a încheiat subit și am înțeles – încă o dată – că așa a fost mereu și că așa va fi cât timp se va mai face școală și cât timp vor mai exista profesori în România. Dacă iau în calcul „șansa“ ca școlile și profesorii să devină apanajul celor bogați, dar și dornici să învețe, iar clasele virtuale și roboții să fie neșansa majorității (învățământ de stat, de masă), situația de acum o sută de ani – pe care o prezint în continuare – și situația din prezent nu ar trebui să continue. Va fi altceva, mult mai rău. Până să ajungem acolo vreau să redescoperim nemulțumirile unui învățător de pe vremuri, Gh. Rădășeanu, din Baia-Suceava. Acesta trimite un text, intitulat Întreținerea școalelor primare, publicat în revista pedagogică „Vremea Nouă“ (anul VI, nr. 6-7, febr.-mart. 1916). Învățătorul scrie despre starea anti-higienică a școalelor, despre banii acordați de stat învățătorilor pentru întreținerea școalelor primare, despre vinile imputate, pe nedrept, profesorilor, despre salariile învățătorilor. Iată o parte din text:
„[…] Par’că cei de sus nu văd ei că nu se poate să ai servitor [îngrijitor – n.m.] cu 10 lei pe lună? Par’că ei nu știu că cu 20 de lei nu se poate întreține o școală? Par’că ei nu știu că 70 lei nu ajung pentru luminat și încălzit? Par’că nu știu că 2,50 lei pentru cheltuieli de cancelarie e o sumă ridiculă? Și par’că nu știu că învățătorului nu-i ajunge 100 de lei pe lună ca la un pădurar boeresc? Le știu toate, domnilor colegi. Le prea știu. Dece nu îndreaptă aceste lucruri dacă le știu: «e dragostea cea mare ce-o au toți cârmuitorii țărei din ori care partid pentru școală, pentru luminarea țărănimei». Așa vreau ei țara: fără școli prin sate, fără fântâni, fără mobilier didactic, fără lemne pentru încălzit, fără servitor, fără învățător și chiar fără copii în școală. Căci altfel ce-ar însemna sumele acestea de râs de 10, 20, 70, 100 lei pe lună învățătorului, date cu atâta sgârcenie pentru școală și cu o lege: «dacă o vrea copilul a veni, dacă nu, dă tată-său 15 lei amendă și te și înjură». […] Revizori oameni politici nu că se pricep, inspectori tot așa, de gâtuit și de spânzurat îi ai pe dânșii pe la alegeri și te întreabă ce idei politice ai și de ce crezi așa și nu altfel. Da’ să te întrebe vr’unul dacă ți s’a văruit școala, dacă ai lemne, poți avea servitor cu 30 de bani pe zi, ferească Dumnezeu! Să faci raport? Doar de n-ai de lucru. Cine-i vinovat acum pentru că merg lucrurile așa rău și avem atâți neștiutori de carte? Cine? Învățătorul, D-le. El nu-și face datoria. Ia 100 lei pe lună degeaba. Nu pune servitor […]. Nu încălzește clasa suficient […]. Nu face gospodărie model, căci în loc să cumpere vacă din cei 100 de lei pe lună ce primește el, s’apucă și-i mănâncă, ba cică n’are cu ce da copiii pe la școli și îl mai văd și jerpelit cu toate că primește 100 de lei pe lună. Școala în țara noastră e o vorbă de mântuială. Tu învățător, ești plătit ca primul vizitiu dela o curte boerească. Și dacă țara e așa și nu se ridică, tu ești vinovat. Și lucrurile vor merge așa cât timp vom fi și noi așa. De unde ne vom aduna în congrese învățătorești, nu politice și de sfadă și vom cere să fim plătiți cu cel puțin 250 lei lunar, și le vom spune să nu ne mai scoată ochii că suntem apostoli ai neamului și că 100 de lei să ne ajungă, iar ei să se îndoape cu sute și mii pe lună și când se știe că aceștia îs bani publici și pentru muncă avem și noi dreptul ca ei la plată mai omenească. Și cred că n’a oprit Dumnezeu pe nimeni de a fi apostol al neamului și atunci n’au decât să tae din sute și să facă școli și alte lucruri folositoare țărei. […] S’or mânia că cerem mai mult și poate or avea or nu dreptate dar noi avem drept să ne mâniem întâiu de cât primesc ei și cum suntem plătiți noi și cum ne sunt întreținute școalele.“
Putem să răspundem acum la întrebarea din titlu: nu, școala românească nu s-a schimbat mai deloc în ultima sută de ani! Și-atunci, ce ne-ar face să credem că se va schimba de aici înainte? Un Memorandum (din 7 iunie 2023) care începea astfel: „Educația reprezintă o prioritate pentru Guvernul României. În acest sens, Programul de guvernare include o serie de obiective strategice în vederea îmbunătățirii și modernizării [sic!] învățământului […] Atât în context legislativ, cât și din punct de vedere al [sic!] preocupărilor curente […]“? Un memorandum care nu are nicio valoare juridică, un simplu act care, și etimologic, și juridic, nu merită să fie ținut minte. Astăzi, când toate politicile educaționale impun renunțarea la memorare, cine l-ar fi ținut minte? Mai mult, cei care au învățat cândva istorie (chiar și/tocmai memorând) știu că nici memorandumuri concepute de mari juriști și de mari oameni nu au fost respectate. Deci, cum ar fi putut fi respectat și ținut minte acest text clișeizat, cu numeroase greșeli și lipsit de conținut?
Să fi fost proiectul de ordonanță de urgență (devenit OUG) mai dătător de speranță? Iată primul paragraf: „Deoarece serviciul public de educație reprezintă o prioritate strategică națională la toate nivelurile, iar statul, mediul privat și cetățenii își asumă împreună responsabilități pentru susținerea, modernizarea și eficientizarea acestui important serviciu public al României de care depinde [sic!] nivelul de educație și viitorul generațiilor de elevi și studenți, prin care se urmăresc ca obiective pe termen scurt, mediu și lung susținerea tuturor celor implicați: elevi, cadre didactice și părinți, construind un mediu caracterizat de respect reciproc, în care protejarea și afirmarea demnității umane au prioritate.“
Ce ar mai fi de spus? Încă din primele zile de grevă, mulți profesori au știut că nu va fi mai bine. Au știut că nici măcar publicarea unui act normativ nu oferă o garanție imuabilă. Toți știu că legea în vigoare a fost modificată de atâtea ori. Dar au încercat… Drept răsplată, salariile au fost majorate cu aproximativ 600 de lei, salariul pentru luna mai a fost redus la jumătate, prețurile alimentelor vor crește, inflația rămâne, sporurile și indemnizațiile rămân înghețate la valorile din anii precedenți, proiectele Legilor Educației vor deveni legi, gradațiile de merit vor fi acordate de directori, profesorii care au fost în grevă vor fi învinuiți pentru procentul previzibil mai mic de promovare la Evaluarea Națională de anul acesta și pentru mediile de admitere la liceu mai mici decât în anul școlar trecut (necontând că anul acesta subiectele au avut – așa cum este firesc – un grad mediu de dificultate și nu au mai fost de o banalitate revoltătoare și nici că alta este modalitatea de admitere la liceu – fără a se lua în calcul media anilor de gimnaziu).
Sfârșitul cursurilor din acest an școlar a venit fie cu festivități de absolvire pe stadion, pentru elevi care nu aveau medii încheiate, fie cu festivități de premiere în sălile de clasă, „pentru a evita festivismul și riscul de a primi flori“, fie cu rare festivități de absolvire și de premiere organizate în cel mai potrivit mod, pentru ca elevii merituoși să se poată bucura de răsplata muncii lor. În plus, a adus și afișarea rezultatelor de la concursul pentru acordarea gradațiilor de merit. În multe județe, pe liste, „așa cum e normal, potrivit GDPR“, găsim codurile care ajută la protejarea datelor cu caracter personal… Iar sfârșitul anului școlar a venit cu promulgarea Legii învățământului preuniversitar „România educată“ și a Legii învățământului superior „România educată“. La apariția proiectelor de legi, acum un an, am pariat – deși pierd mereu pariurile – că ele vor deveni legi cât se poate de repede. Din păcate, de data aceasta, am câștigat pariul. Aș mai paria și pe faptul că foarte multe articole nu vor fi respectate și că vor urma multe prorogări și completări, și modificări…
Închei referindu-mă tot la viitoarele legi. În cele aproape 200 de pagini din proiectul Legii învățământului preuniversitar, cuvântul doctor nu apare nici măcar o dată. Asta înseamnă că un profesor care a obținut definitivarea în învățământ, care are chiar și 20 de ani vechime și care a obținut, acum ani, titlul științific de doctor în domeniul în care profesează, care avea toate drepturile profesorului cu gradul I (exceptând drepturile salariale, odată cu L 153/2017), va fi considerat doar profesor cu definitivat. El nu va putea primi, indiferent de rezultate, titlul de profesor emerit, nu va putea fi selectat în niciun așa-numit corp de evaluatori, de experți, de mentori, nu va putea participa la niciun concurs de directori, nu va primi puncte pentru gradul didactic la restrângeri, detașări, gradații. Adică, a făcut doctoratul din pură pasiune, iar dacă a acumulat cunoștințe în doctorantură nu contează, fiindcă el nu ar putea demonstra, așa cum o fac cei cu gradul I, că a învățat, că știe, că este cel puțin la fel de bine pregătit. Îi am în vedere, evident, pe cei cu doctorate meritorii. Astfel, legiuitorul spune că toți cei care au obținut titlul de doctor sunt niște plagiatori și, atunci, nu merită nimic. Am înțeles apoi și de ce noile legi nu sancționează (auto)plagiatul. Două explicații am găsit. Prima, doctoratul nu mai contează în noua lege a învățământului preuniversitar și, cel mai probabil, nu va mai exista nici în noua lege a salarizării, a doua – plagiatul fiind permis, AI (inteligența artificială) nu îi mai poate da în judecată pe studenții de la universitățile care le-au dat permisiunea să se folosească de aplicații AI pentru scrierea lucrărilor de licență, a diserațiilor și, de ce nu, a lucrărilor de doctorat.