Publicistica literară a lui Ion Agârbiceanu cuprinde mai ales medalioane literare, adică scurte expuneri literare în care se schițează portretul spiritual al unei personalități. O parte din ele au fost publicate în două volumașe: Cărturari români și Marii cântăreți în cadrul „Bibliotecii poporale a Asociațiunii“ (1934). Dar amănunțita Bibliografia Ion Agârbiceanu, alcătuită de D. Vatamaniuc, adaugă la aceste volume și alte titluri ce completează acest capitol al operei autorului Arhanghelilor.
Prin aceste pagini, Agârbiceanu, așa cum s-a afirmat nu o dată de către exegeții săi, se înscrie în descendența Școlii Ardelene, ale cărei idei le-a asimilat în Blajul studiilor liceale. Ca și reprezentanții acesteia, credea în valoarea educativă a scrisului și a evocării personalităților exemplare, ca o poruncă apostolică: „Aduceți-vă aminte de mai marii voștri care v-au vestit cuvântul lui Dumnezeu; și, considerând sfârșitul vieții lor, urmați-le credința!“ – spune Sf. Apostol Pavel în Epistola către evrei și, în acord cu acest îndemn, în 1911, la jubileul Semicentenarului Astrei din Blaj, Ion Agârbiceanu spunea: „Amintirea oamenilor mari e în toate timpurile o școală neprețuită pentru cei ce trăiesc în urma lor. Îndrumarea lor, îndemnul lor, o inimă adevărată trebuie să le primească totdeauna, iar o inimă bolnavă să se însănătoșeze pentru înrâurirea lor binefăcătoare.“
Agârbiceanu scrie cu admirație despre cărturarii români de la începuturile scrisului românesc și până la contemporanii săi: Coresi, Constantin Cantacuzino Stolnicul, Dimitrie Cantemir, Gheorghe Lazăr, Ion Heliade-Rădulescu, George Barițiu, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, Vasile Bogrea, Octavian Tăslăuanu, Nicolae Drăgan, dar și „mari cântăreți“ – poeți și prozatori – de la Grigore Alexandrescu până la Sadoveanu, Arghezi, Octavian Goga – contemporanii săi. Agârbiceanu vede în truda cărturărească a oamenilor „începutului de drum“ o faptă patriotică, redactarea și tipărirea cărților însemnând pași pentru emanciparea socială și națională a poporului român și pentru pregătirea și consolidarea conștiinței unității naționale. Vorbind despre începuturile scrisului în limba română și despre activitatea lui Coresi, nu uită să spună că „dreptatea românilor avea să vină abia peste trei sute de ani (Unirea Mare de la 1 Decembrie 1918 n.n.), dar ea se pregătea să vină cu cea dintâi carte tipărită în limba națională (s.n.), pentru că prin carte s-a luminat mintea și s-a înflăcărat inima românilor care au luptat și suferit pentru marea vedenie din viitor: România tuturor românilor“. Această idee este urmărită cu o stăruitoare consecvență: „Cartea de istorie – va spune în medalionul consacrat lui Constantin Cantacuzino Stolnicul – a dat conștiința unității naționale.“ Adeseori, expunerea meritelor acestor cărturari îi inspiră fragmente de accentuat lirism admirativ, în caracterizări memorabile: Dimitrie Cantemir este cel mai învățat scriitor român, cel mai mare om de cultură de la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul celui de al XVIII-lea; Gheorghe Lazăr are merite nepieritoare pentru „deșteptarea simțirii naționale la români“. (Pe mormântul din Avrigul său natal sunt gravate aceste versuri: „Precum Hristos pe Lazăr din morți a înviat,/ Așa tu românimea din somn o-ai deșteptat.“); prin activitatea lui „începe să intre în toți convingerea că fără învățătură, românii nu vor ajunge niciodată la o soartă mai bună“; el „a deschis ochii românilor de aici (din București n. n.) că se poate învăța orice învățătură în România“, Ion Heliade-Rădulescu, continuatorul lui Gheorghe Lazăr, este „părintele literaturii românești“, ale cărui gazete mergeau și în Moldova, și în Transilvania. George Barițiu este părintele presei din Ardeal, iar gazetele sale pe la 1848 „erau locul de întâlnire a scrisului românesc de pe amândouă coastele Carpaților și duceau gândire și simțire românească în toate ținuturile locuite de români“; ele se pot asemăna „cu câteva sute de vestitori care au plecat în toate ținuturile locuite de români și le-au propovăduit zi de zi, ani în șir, Evanghelia românismului“, căci după lectura acestora „unirea națională este frumoasa deviză ce răsună din toate părțile și deșteaptă duhurile cu putere multă“. Înșiruirea vredniciilor și realizările acestor cărturari, merită din plin gratitudinea urmașilor: „Se cuvine – spune Agârbiceanu – să ne gândim cu recunoștință la acei bărbați care au frământat mai întâi (sb. n.) limba noastră cărturărească de azi.“ Medalionul despre Dimitrie Cantemir are o încheiere asemănătoare cu un panegiric, cu parfum arhaic și bisericesc: „Toată slava și lauda numelui celui mai de frunte este când cineva cu ostenințele sale pentru moșia (= patria) sa sudorile și-au vărsat și pentru neamul său primejdiile în samă n-au băgat.“
La acești cărturari din epoca mai veche se adaugă cărturarii români mai noi, contemporani unii cu autorul. Titu Maiorescu este „cel dintâi critic al nostru și, prin înrâurirea binefăcătoare asupra scrisului românesc, și cel mai mare“; Nicolae Iorga este „o glorie națională“, a cărui întreaga „muncă culturală și socială a ajutat regenerării sufletului național mai mult decât toți politicienii la un loc luați“; Vasile Bogrea, istoricul mort în plină putere creatoare, lasă un loc în cetatea universitară a Clujului, care cu greu va putea fi umplut; Octavian Tăslăuanu, pe care-l cunoștea de la liceul din Blaj, are merite deosebite în redactarea revistei „Luceafărul“, cea mai importantă publicație literară din Ardeal de la începutul secolului XX, dar mai ales în organizarea despărțămintelor Astrei și Bibliotecii poporale a Asociațiunii; iar lingvistul Nicolae Drăgan „rămâne cu masiva lui operă și cu pilda unei vieți de muncă și demnitate, care cinstește pe om mai mult decât scrisul“.
Ca și în cazul „cărturarilor“, seria „marilor cântăreți“, se prelungește în publicistica lui Agârbiceanu cu poeți din perioada clasică și contemporană a literaturii române. În această galerie de „mari cântăreți“, Eminescu ocupă locul central „pentru că nici unul n-a fost de mărimea lui“, dar și pentru că „nici unul n-a fost mai puțin înțeles în vremea sa, pentru că nici unul n-a suferit mai mult decât el“. În alt articol despre Eminescu, autorul face considerații despre soarta geniului într-un fel apropiat de ideile filozofice din Luceafărul, căci „geniul vine în lume cu două poveri arzătoare: intelectul înalt și simțirea extraordinar de susceptibilă, ca să se elibereze de aceste două poveri, în mod necesar, trebuie să-și pună pe umeri a treia sarcină: munca necurmată, munca istovitoare“.
Când vorbește despre poeți contemporani, medalionul literar capătă forma necrologului sau panegiricului, în care de asemenea Agârbiceanu, preotul scriitor, este firesc și natural, căci aceste două specii literare sunt variante ale predicii. Unul dintre cele mai frumoase necrologuri este cel consacrat lui Octavian Goga și, ca mai târziu, G. Călinescu în marea sa istorie literară, explică specificul liricii sale, prin influența peisajului: „Goga ca și Coșbuc, a avut norocul să crească într-o regiune de mare frumusețe și într-un ținut cu rasă românească selectă. Dar dealurile și munții Năsăudului sunt mai dulci, mai plini de potolire, în vreme ce Goga avea în față piscuri protestatare care-și înfigeau crestele în cer… Goga nu mai vede idilic satul românesc, ci accente întunecate se strecoară și prin întâiele lui versuri în care cântă satul.“ În opinia lui Agârbiceanu, Goga este „un poet și un luptător înfrățiți în același om“. Începutul articolului este de predică funebră, arătând că la moartea unui om mare, a unei personalități simțim mai adânc tragedia existenței noastre, mai ales când această dispariție este fulgerătoare: „Apunerea lui neașteptată este mai uluitoare decât căderea lângă tine a trăsnetului din cer. Te risipești ca o mână de pleavă în cele patru vânturi, bătându-te conștiința înghețată a nimicniciei vieții omenești și simțământul înfricoșat al singurătății tale în lume.“ În schimb, articolul aniversar Arghezi la 80 de ani capătă accentele unui encomion sau al unui panegiric, arătând că este al doilea mare poet după Eminescu, cu un stil poetic inconfundabil, exprimându-și regretul că, deși autorul Cuvintelor potrivite este numai cu doi ani mai mare ca el (n. 1880), la o aniversară atât de rară nu poate spune nimic în legătură cu omul Arghezi. Iar despre poetul Arghezi, „să tot scrii și să nu mai termini“. Pentru Sadoveanu are „o admirație veche“. În tinerețe, entuziasmat de povestirile lui din revista „Sămănătorul“, a scris câteva istorisiri care i s-au părut pastișe după marele povestitor și cu greu s-a eliberat de această tentație, numai când a abordat proza de analiză psihologică. În sfârșit, Creangă i se pare o întrupare a înțelepciunii populare cu un umor sănătos, robust – când îl citește și recitește, ne spune că nu-și poate opri râsul –, iar Amintiri din copilărie, este în literatura pentru copii o scriere genială, aprecierea venind din partea unui scriitor, care, el însuși, a excelat în acest gen de literatură.
În prezentarea „scriitorilor blăjeni“ (Al. Ciura, Al. Lupeanu-Melin și Pavel Dan), participarea afectivă este mai evidentă pentru că se consideră în aceeași familie a elevilor sau a profesorilor de la Școlile Blajului. Toți trei au murit înainte de a-și fi încheiat opera. Articolul despre Al. Ciura este unul comemorativ, scris în 1958, la două decenii de la moartea „rapsodului moților“, în fond un înaintaș a lui Agârbiceanu în zugrăvirea vieții băieșilor din Apuseni, și, deși de dimensiuni reduse, este o privire sintetică și monografică a acestuia, dar și o sugestie a restituirii literare a unui „prozator ardelean cu merite în multe direcții“.
Medalioanele literare, scrise de-a lungul unei jumătăți de veac, sunt pagini ce amintesc prin stil și expresivitate artistică de povestirea agârbiceană, mai ales prin limbajul popular ardelean de pe Târnave cu unele sintagme și expresii literare din povești. Cărțile de la începutul tiparului pe pământ românesc „erau scumpe foc“; Cantemireștii sunt „scump neam de oameni“ (cu sensul de prețuit); când Gheorghe Lazăr este chemat la școală de baronul Brukenthal, le spune părinților că „de cheltuială să nu-i doară capul, cheltuiala o va purta el“; Dimitrie Cantemir a fost „lumina ochilor tatălui său, Constantin Vodă Cantemir“ și „învăța cu sete pe răpușie“, ardelenism inexistent în dicționare, „până la istovire“, a învățat o mulțime de limbi străine „încât e o minune și numai când le numeri“; tânărul Gheorghe Lazăr „învață prin cele străinătăți și se întoarce acasă cu un car de învățătură“. Cuvintele rare, hieroglifă, ostatic ș.a. au paranteze explicative. Elocvente sunt apoi comparațiile cu pildele evanghelice: activității culturale a lui Gheorghe Lazăr i se potrivește istorioara din Evanghelie cu vindecarea omului uscat de lângă scăldătoarea oilor, „căci și noi până la venirea acestui dascăl la București n-am avut om care să ne arunce în lacul cel dătător de sănătate și de viață al culturii și al învățăturii“. Alteori sunt prezentate ecouri livrești: Dimitrie Cantemir care a pribegit și a stat mulți ani în Rusia, capătă învoire să revadă Moldova, „dar nu avu norocul să sărute țărâna moșiei“, întocmai ca Dan căpitan de plai din poemul lui Vasile Alecsandri.
Cu modalități gazetărești felurite, în care medalionul este predominant, aceste pagini îi conferă lui Agârbiceanu efigia unui „luminător al poporului“, așezându-l în descendența Școlii Ardelene.