Tot ce va trebui într-o zi să uiți va fi că exiști doar într-un timp prestabilit. Restul sunt presupuneri.
Paul-Henri de Courtillon
După înmormântare, Eléonore se dusese direct acasă. Nu mai rămăsese niciun moment acolo, lângă fosa aceea neagră, întunecată ca un ochi dreptunghiular al diavolului ce o înspăimântase până la leșin, căci îi înghițise bărbatul. Părintele o pofti în șoaptă să ia un pumn de țărână și să-l arunce peste sicriu. Ea refuză, întorcând capul. Se întoarse brusc, coborî, dar alunecă în jos de pe dâmbul de marginea gropii, înecându-și balerinii de lac în țărâna roșietică. Acolo, la marginea dinspre vest a orașului, la aproape 10 km de centru, era un pământ uscat, cu vagi urme de oxid de fier. Spre a ocoli restul de teren mlăștinos, însă asanat, pe care era construit orașul, cimitirul fusese așezat peste o veche mină ale cărei galerii se prăbușiseră toate, cu două secole în urmă, la cutremurul din 1986. În scurt timp, pă mântul, în urma ploilor și a zăpezilor, s-a nivelat, iar, pentru că populația depășise de multă vreme ca pacitatea unui oraș mediu, dar intrat parcă într-o nebună expansiune, Consiliul pri măriei luase hotărâ rea să deschidă un nou cimitir.
Rudele, priete nii și cunoștințele, colegii lui Serge rămăseseră încre meniți, văzând-o pe Eléonore cum trece hotărâtă, privind fix înainte și croindu-și drum, cu mâinile întinse, prin asistența mohorâtă, dar care avea acum un alt motiv de îngrijo rare. „Biata de ea!“ – șopti ca pentru sine Hélène, sora ei, sosită în dimi neața aceea de la Liège. „Ce spui?“ – o întrebă Henri, aplecându-se. „Nimic!… Nimic!“. Voalul negru de pe cap îi căzuse într-o parte, pe un umăr, probabil o agrafă se des prin sese, iar un pan al cămășii de mătase, tot neagră, ieșise pu țin de sub cureaua lată ce-i ținea fusta. Ajunsă la mașina de pe alee – administrația permisese tuturor mași nilor să pătrundă în cimitir și să se gareze toate, în șir, pe aleea de platani – se auzi piuitul deschiderii automate, se urcă la volan, apoi trânti por tiera. Toți cei prezenți întorseseră spatele lui Serge-cel-dispărut-în-dreptunghiul-de-întuneric, de fapt, eroul evenimentului ce-i adusese pe toți acolo și se uitară uimiți cum mașina Eléonorei dema rează nervoasă, ca la curse, cu un scârțâit sinistru de pneuri. Într-o secundă, dispăru după cortina de verdeață. Rămăsese pe retinele oamenilor doar urma roșie a stopurilor, ca o dâră, într-o conivență stranie cu cele câteva cuiburi de lumină sângerie ale apusului, zdrumicate printre coroanele platanilor. Hélène preluă conducerea procesiunii.
Când a coborît din mașină, ploua cu găleata. Cerul se dezlănțuise și turna șuvoaie de apă din norii cenușii ce atârnau ca niște ugere. A ieșit în fugă, era gata să uite s-o încuie, dar, din prag, a activat închiderea automată. Până acolo, la ușă, însă, parcă tot cerul o inundase, udând-o până la piele. Descuie repede ușa, trânti cheile și poșeta pe măsuța din hol, apoi, aproape inconștientă, începu să-și de jos de pe ea hainele îmbibate cu apă. Le smulgea și le arunca pe fiecare îniantea ei, într-o grabă nebună, parcă voia să scape de ele. Auzindu-le cum plescăie pe parchetul uscat, își închipui că rupe bucăți din propria-i carne, care, apoi, se lipeau de lemnul lăcuit al podelei. Ajunsă în living, din fotoliul în care se așeză, mai reuși, zvâcnind din picioarele ce forfecau aerul, să arunce ultimele detalii ale toaletei cu care, de dimineață, înainte de a pleca, se îmbrăcase lent, cu gesturi automate, pe care nici nu le sesiza. Rămasă goală, nu-i era frig defel, se trânti în jilțul preferat al lui Serge… „Aici mă voi ascunde, atunci când, de la Institut – așa de tânăr și deja academician? Să fie oare urmarea descoperirii extraordinare pe care ai făcut-o, «efectul Massiani»? – s-au întrebat unii acum doi ani – deci, în ziua aceea, când îmi vor acorda titlul de clasic al cercetării, aici îmi voi ocroti sufletul și îmi voi ostoi dorința!“ „De ce?“ „Cum de ce? De ce ce?“ „De ce atunci, peste nu știu câți ani, și nu acum?“ „Oooo, nuuuu, treci peste asta, te rog… și, hai, vino mai aproape, ca să te scotocesc!“ „Să mă smotocești?“ „Nu, să te scotocesc cum numai eu, Stăpânul tău, știu!“. Făcuseră dragoste acolo, chinuindu-se și unul, și celălalt… „ca niște contorsioniști adevărați ai sexului, ce mama mă-sii!“ – spusese el mai târziu, după ce reușiseră cu chiu cu vai să se descâlcească. Izbucniseră amândoi în râs și el se duse numaidecât la frigider, de unde, nu peste mult timp, se întoarse cu două pahare. Reușiră cumva să se plieze și să se așeze unul lângă altul, ea își strânsese picioarele sub ea și se ghemuise, lăsându-i lui locul, lui, bărbatului ei iubit, masculului alfa, Marelui Dominator, Stăpânul dragostei și-al neîntâmplării, cum îl numea ea în șoaptă, abia respirând întretăiat, în momentele lor cele mai intime… Își dădu seama că plânge. Privi pe fereastră. Cei doi caiși din grădină se îndoiau sălbatic sub apăsarea vântului nărăvaș, scuturându-i și aruncând apoi stropi grei de apă pe geam, ce se lăsau încet în jos, alunecând lent, ca niște lacrimi pe obraz, într-o tăcere sepulcrală…
Exact așa, ca acum, cu dife rența că de a tunci tre cu seră cinci ani. Și parcă plângea din nou. Cinci ani, de la sentința doctorilor: „Îmi pare rău, doamna Massiani, nu se mai poate face nimic! Celulele canceroase au cuprins tot. Ga lopant. Și au ajuns la plămâni!“. Cinci ani, adică 5 x 365 de zile, în care încercase toate exercițiile de voință spre a-l face nu nea părat uitat pe Serge, cât măcar sigilat într-un flacon de timp al memoriei, pe care să-l deschidă ea numai în clipele de singu rătate, de tandrețe închipuită sau de dor ce i se lăsa câteodată până-n vintre. Atunci, simțea aproape fizic momentul când era pătrunsă și când extazul creștea până la juisare. Atunci, se întorcea cu gândul înapoi, ca să simtă mirosul trupului lui înrobitor și să vadă cu ochii memoriei ei chipul congestionat al lui Serge, de pe fruntea căruia cădeau pe sânii ei stropi de sudoare. Privea înlăuntrul ei, exact ca și cum ar fi umblat la un sipet cu fotografii vechi, dintre care alegea una singură. O fotografie care înfățișa două trupuri înlănțuite. Dar nici ea nu știa dacă poza aceea – care ar fi putut părea indecentă și obscenă, chiar pornografică – era o simplă bucată de carton îngălbenit și cu o strălucire mată sau o imagine vie, palpitând frenetic, pe care fantezia ei fierbinte o captase cumva de sus, din tavanul alb al domitorului lor. Care, de atunci, nu mai cunoscuse trup de bărbat în așternuturile sale.
Toate strategiile ei de a nu i se efasa din minte chipul lui Serge dăduseră greș. Serge era acolo, însă difuzat în capul ei, răspândit ca un fior de energie în trupul ei. Dar probabil că, totuși, procesul de erodare începuse cumva. Pe margini, fotografia lui – scoasă tot din sipetul cu amintiri vechi – aceea în care el râdea (cineva de la masă spusese un banc deșucheat) începuse să se zdrențuiască. Sigur, nu era încă vorba de dispariție, dar era limpede că rugina timpului începuse să muște din imagine. Nici de tăcerea primelor sale clipe de singurătate nu era vorba, când un lințoliu de plumb simțea atunci cum o sufocă…
De altfel, nici acum nu se putea vorbi de liniște, căci toată zarva aeroportului, zumzetul continuu provocat de călători, strigăte, voci grave, subțiri, de copil, uruitul trolerelor, scârțâitul roților de la cărucioarele cu bagaje, încununate de vuietul de afară al avioanelor ce decolau sau aterizau avea senzația că o împresoară, înfășurând-o ca într-o pătură aspră sonoră. Șiroaiele de apă, în schimb, curgeau tot la fel ca atunci, acum pe geamuri uriașe. Dincolo de ele, cerul ca o pâclă, ca un șomoiog de vată cenușie nu părea deloc binevoitor pentru o călătorie în orice direcție, în afară de cea spre interiorul ființei. Inclusiv a ei, care acum era în așteptarea cursei de Helsinki.
Aștepta cu nerăbdare să ajungă mai repede în fața unui tablou al lui Hugo Simberg, unul dintre marii pictori simboliști finlandezi, a cărui lucrare, Îngerul rănit, a fost declarată pictura-simbol a Finlandei. Să se apropie și să privească atent chipurile celor doi băieți și al îngerului.
În ianuarie, galeria găzduise o expoziție având ca subiect simbolismul, cu precădere cel european. Avusese șansa de a expune, câteva lucrări de Klimt, Redon, Munch, Roerich, Spilliaert, Leon Bakst și Frida Kahlo, alături de „piesa de rezistență“, împrumutată pentru 12 zile de la Musée d’Orsay, cu mari eforturi financiare (fusese obligată să asigure jumătate din suma de asigurare!): o variantă Orfeu (din 1865), din seria lui Gustave Moreau, considerat unul dintre întemeietorii simbolismului european. A fost un succes eclatant ce avea s-o plaseze definitiv pe frumoasa și incitanta Eléonore în zonele rarefiale ale Olimpului parizian al artelor, firește că invizibil, un fel de rețea secretă, prodigioasă, subterană, a colecționarilor și negustorilor de artă. Iar semnalele venite dinspre acest „le grand monde“ insistau pentru o prelungire a perioadei cât expoziția să fie, în mod excepțional, deschisă.
Galeria MondArt era mândria familiei Massiani, așa cum fusese și Martial, bunicul lui Serge, fost președinte al Consiliului General al Departamentului Seine, consilier municipal la Neuilly-sur-Seine și președinte al puternicului Sindicat Național al Jurnaliștilor, între 1937 și 1947, cei mai grei zece ani din istoria jurnalismului francez. Eléonore preluase nu doar numele, tradiția și noblețea familiei Massiani, cea care-și dăruise numele și unui scuar din Neuilly-sur-Seine, ci și o mică galerie de artă de pe Rue Seine, care nu avea mai mult de 25 de metri pătrați. Însă calitățile ei antreprenoriale, de care nici nu avea habar, când – cu 21 de ani în urmă, terminase arhitectura la ENSAPLV, adică École nationale supérieure d’architecture de Paris la Villette –deodată s-au dezlănțuit, căci și-a descoperit un penchant strălucitor pentru arta plastică, de fapt, o continuare a cursului de istoria artei al profesorului D’Arcot. Drept urmare, a renunțat la slujba din atelierul DEVARCHIT din 25, rue Cardinet, arondismentul 17, al lui Gustave Deventoux – un gascon descurcăreț, ajuns apoi senator – și, nu în ultimul rând, punând atù pe farmecul ei devastator, Eléonore a pornit campania treptată pentru dezvoltarea galeriei MondArt. La 30 de ani, devenise proprietara unui spațiu de 110 de metri pătrați, fapt epustuflant pe Rue Seine, concomitent cu un statut de expert strălucit în arta modernă și, totodată, un jucător de temut de pe piața de artă, lucru rar întâlnit într-un domeniu atât de precumpănitor masculin, ba chiar și asezonat, uneori, cu ușoare urme de misoginism.
Oriunde se arăta Eléonore, cu silueta ei longilină, elegantă, cu mersul ei de tigresă fluturându-și coama galbenă ca aurul, tăiată cu minuția unei caruri egiptene exact până la umeri, doar cât să-i acopere gâtul de lebădă și, detaliu deloc de neluat în seamă, în armonie perfectă cu ochii ca două pietre lichide dintr-un safir topit, oriunde, la ver nisaje, în muzeele faimoase ale Parisului, la licitații și chiar și la Fouquet’s, în urma ei rămânea nu numai un efluviu de parfum YSL Mon Paris, ca o fâlfâire nevăzută de aripă de înger coborât din Tour Eiffel, ci și, de partea cealaltă, privi rile nesățioase, dar cu greu camuflate, ale băr baților și altele, înverzite de fiere, „ofrandă“ din partea femeilor.
Iar acum, iată, era luna mai și Eléonore se hotărâse să răspundă pozitiv gustului public și să continue cu Expoziția Les symboles du symbolisme. Pe care voia s-o îmbogățească cu alte și alte lucrări. De pildă, era ambiția ei nestrămutată, nimic n-o putuse opri să aducă la MondArt – în mod cert, sub un împrumut fabulos ca valoare, pe care însă nu a vrut s-o dea publicității, dar foarte puțini sunt cei care știu că, au-delà de la somme soupçonnée faramineuse, se ascunde numele unui mare colecționar francez – deci, să împrumute celebra lucrare a lui Hugo Simberg, unul dintre corifeii simbolismului finlandez. De multă vreme, visa că se află în fața tabloului Îngerul rănit (Haavoittunut enkeli), realizat în 1903. Ardea de nerăbdare să ajungă pe strada Kaivokatu nr.2, în Piața Rautatientori, din cartierul Kluuvi, vizavi de gara centrală (Helsingin päärautatieasema) și să pătrundă în maies tuoasa clădire a Ateneum Art Museum, care tocmai fusese redeschis în aprilie, după masivele lucrări la sistemul de aerație. Studiase cu mare atenție nenumărate albume, fotografii și clișee ce reprezentau lucrarea. Simțea cum o copleșește emoția la gândul că va ajunge să vadă, în sfârșit, cu ochii ei, pictura (ulei pe pânză, 127 x 154 cm) și să-i studieze de aproape pe cei doi băiețandri care duc, nu se știe unde, un înger rănit. Dar, din păcate, tocmai se afișase o întârziere de o oră, din cauza vremii. Scoase telefonul și accesă a câta oară, tabloul, pe care, oricum, îl cunoștea la perfecție.
Ca și în alte lucrări ale lui Simberg, atmosfera este stranie și melan colică. Doi copii poartă o targă simplă (de fapt, doi pari groși cu o bucată de pânză la mijloc), pe care stă încovoiat, ținându-se cu mâinile de drugii de lemn, cu picioarele goale atârnând, un înger înveșmântat în alb, cu aripile strânse. Un înger blond, frumos ca o copilă, cu fruntea bandajată și privind în jos, trist și resemnat. Pe aripa din stânga, se văd urme de sânge. Ține în mână un buchețel de ghiocei. Cei doi băieți – nu mai mari de 12-13 ani – sunt îmbrăcați la fel de sumbru. Cel din față e în doliu, cu pălărie, pantaloni și surtuc toate negre și privește în jos, parcă plângând. Celălalt, din spate, cu pantaloni negri și surtuc maroniu, se uită fix spre stânga, adică spre noi, cei care privim tabloul. Privirea lui încruntată, oprind parcă lacrimile, pare să exprime un soi de milă și durere scrâșnite într-o revoltă mută. Merg încet, pe un drum mărginit de pâlcuri de flori albe. Aceleași ca și buchetul din mâna dreaptă a îngerului.
Procesiunea trece printr-un peisaj recunoscut de specialiștii finlandezi: cel din Eläintarha, Helsinki, cu Golful Töölönlahti în fundal (interesant este că același drum e neschimbat, se află și azi în Töölönlahti!). Pe vremea lui Hugo Simberg, era un parc popular de distracții și activități sportive pentru cetățenii din centrul capitalei. Tot acolo, în Parcul Eläintarha se aflau și multe instituții de caritate; prin urmare, în Îngerul rănit, cei doi băieți sănătoși o duc pe fata rănită (să fie oare fată acel înger? …poate că da, după trăsăturile accentuat feminine asupra cărora a insistat Simberg, spre a crea echivocul!), deci, e de presupus că o duc fie la Școala de Fete oarbe, fie la Căminul pentru schilozi. De aceea, detaliul buchețelului de ghiocei pare să conducă simbolic spre mântuire.
„Simberg – citi în textul care însoțea ilustrația – a refuzat să ofere detalii care ar fi putut să apropie semnificațiile tabloului său de realitate, sugerând că privitorul trebuie să-și impună propria interpretare. Altminteri, unele apropieri se pot face. De pildă, se știe că el suferea de meningită și că tabloul a fost o sursă de forță extraordinară, aproape mistică, în timpul recuperării sale. Apoi, există, mai departe, și o cheie analogică: unele dintre simptomele meningitei sunt rigiditatea gâtului, letargia și sensibilitatea la lumină (elemente pe care le regăsim la personajul central al tabloului). Iar, dacă „citim“ aripile tot în cheie simbolic-clinică, adică mai degrabă ca plămâni decât ca aripi, această maladie explică chiar și leziunea minoră din partea stângă, cu urme de sânge, deoarece meningita tuberculoasă, se știe, provoacă abraziuni la nivel pulmonar superior(…). Cât despre buchetul din mâna dreaptă a îngerului – singurul element de gingășie pură din acest tablou cople șitor de trist – el poate reprezenta un simbol al vindecării și renașterii.“… Ridică pri virea de pe ecranul telefonului și privi sec spre nicăieri. Bolborosi încet, ca pentru ea, ca o mare și fundamen tală mirare: „Vindecare!… Re naștere!… Mântuire!?“
Anunțul de la stația audio din termina lul 2 îi sună în auz mai întâi indife rent, ca un gol în min te, rostogolind su nete fără nicio nuan ță, izolate, aproape disonante. Însă, auzindu-l din nou, repetat a doua oară, tresări din tot corpul. A treia oară, vocea din difuzoare aproa pe că o electrocută, ridi când-o de pe scaun și susți nând-o timp de câteva secunde într-un soi de levitație terifiantă. „Doamna Eléonore Mas siani este aș teptată la poar ta 11, de soțul ei, domnul Serge Massiani“!! Aproa pe că leșină tremurând. Privi me canic în sus, dar acolo nu se vedea nimic decât stelajul din bare vopsite gri, de care fusese atârnată o machetă din lemn a unui aeroplan din Primul Război Mon dial.
Închise repede telefonul, îl vârî în po șetă și înhăță geanta de voiaj. Apoi, o porni în fugă spre…se uită, ea era la poarta 28… spre poarta 11. „Nu se poate! – bâlbâi ea, cu buzele dârdâind ca de frig. E impo sibil, Dumnezeule!… Ce-i asta?“
Dar, la un moment dat, alunecă pe gresie și se împiedică. Căzu în față, în genunchi, dar avu prezența de spirit să se sprijine în mâini. Apoi, când greutatea se difuză pe întreg corpul, se lăsă să alunece încet pe burtă. Simți că nu e rănită, poate doar un pic julită la genunchi. Răcoarea gresiei însă îi făcu bine, ca o ușurare cu efect narcotizant.
Deodată, așa, întinsă pe burtă, ridică puțin capul și are două revelații. Prima, că i se pare că sutele de picioare ale călătorilor se tulbură ca o ima gine mișcată și devin brusc copite. Mici, subțiri, delicate, ca de capră. Și a doua: în timp ce-și revedea chipul în lumina albă, reflectată din plafonul nichelat al clădirii – blondă, părul întins, tăiat exact până deasupra umerilor, acum un pic ciufulit – descoperă strălucind pe paviment un obiect mic, ca un bănuț de aur, așezat, paradoxal, chiar în dreptul frunții ei. Întinde mâna și îl ia, îl ține în palmă amuzată: e un buton de manșetă. Pe el, însă apropiindu-l de ochi, observă că e gravată o monogramă: S.M… În clipa aceea, se zguduie precum o marionetă dezarticulată., ca și cum un arc electric i-ar fi străbătut întregul corp. Descoperise cu o uimire obosită, care, încet-încet, se stingea aproape resemnată, că era unul dintre cei doi butoni făcuți cadou lui Serge, când acesta împlinise 50 de ani. (…)