Am folosit într-un mic studiu de la sfârșitul anilor 1980 perechea de cuvinte din titlul Editorialului pentru a sugera diferența dintre un text poetic și unul care imită poezia. Diferență, pentru mulți cititori, imperceptibilă. Poezia poate fi imitată într-o măsură mai mare decât alte genuri sau specii literare. Mai ales când e vorba de poezia modernă, aceea lirică, ieșită de sub protecția prozodiei sau a formelor fixe, sonetul, rondelul și celelalte, care fac poezia clasică aproape inexpugnabilă. Am indicat în studiul, fără mari pretenții, de acum patruzeci de ani, câteva criterii, în funcție de care se poate face diferența. Sigur, critica fiind chestiune de gust și de experiență de lectură, care nu sunt cuantificabile, criteriile nu oferă o garanție absolută. Diferența rămâne până la un punct subiectivă. Dar o subiectivitate hrănită de o lectură continuă. E cel mai important lucru: nu există critică famelică.
O prudență elementară mă obligă să recunosc că maximum a ceea ce poate obține criticul literar, dacă sunt îndeplinite criteriile cu pricina, este să se înșele cât mai rar când face diferența dintre poezie și „poezie“. Este cam tot ce poate pretinde. Cu alte cuvinte, tot ce stă în puterile sale este să-și dea seama dacă o poezie e bună sau proastă. Dacă un volum e bun sau prost. Dacă merită să-l numim pe un autor poet sau dacă e cazul să punem cuvântul între ghilimele.
Criteriile la care mă refer par abstracte și generale, deși, în fond, intuiția critică este cât se poate de concretă, ține mai mult de empirie decât de minte, în sensul că este, cu o expresie curentă astăzi în alte domenii, personalizată. Ea „pipăie“ textul, încercând să dibuie inefabila lui poeticitate. Eugen Coșeriu afirma că poetic este gestul verbal care actualizează concomitent multiplele latențe ale limbii, infinitele conotații ale cuvântului. Nu cunosc o definiție mai bună. Aș adăuga că aceste conotații se învârtesc, toate, în același sens, ca al acelor de ceasornic. Oricât de liberă pare în mișcările ei formale, poezia e în funcție de un mecanism interior perfect reglat. În schimb, „poezia“ este într-o permanentă derivă. Purtată pe aripile tuturor vânturilor. Stârnite de mode, de contexte, de ambiții, de precaritatea culturii literare. Un cititor obișnuit ignoră aceste lucruri. Nu e însă critic acela care nu le intuiește. Prima însușire care i se cere criticului tocmai aceasta este, de a face diferența dintre poezie și „poezie“, dintre arta literară și imitația ei. Ceea ce pentru criticul de artă plastică este demult un lucru firesc, pentru criticul literar nu pare să fie nici chiar astăzi. De fapt, nu există experți în stabilirea paternității operelor literare. Au fost extrem de rare cazurile în care s-a dovedit necesară o asemenea investigație și care să aibă succes. Și, cu atât mai mult, când nu paternitatea e în discuție, ci valoarea, puțini critici literari sunt în stare să distingă opera maestrului de aceea a ucenicului, o operă genială de una de școală. Termenii sunt din critica de artă.
Vorbesc în principiu, fiindcă, în realitate, lucrurile sunt ceva mai complicate. Ne mulțumim, de obicei, cu o explicație, așa zicând, naturală: dacă există poeți și „poeți“, de ce n-ar exista critici și „critici“? Cu alte cuvinte, e omenește ca un critic să se înșele. Această perspectivă este, tot mai des în ultimul timp, ținta atacurilor unor critici din noile generații care sunt convinși că a căzut definitiv în desuetudine vechiul rol al criticii literare, și anume acela de a face selecția valorilor. După părerea lor, însăși ideea de valoare ar trebui abandonată. Nu mai interesează pe nimeni dacă operele literare au sau nu valoare estetică. Estetismul e pe cale să mai moară o dată după epoca realismului-socialist. Originea acestor aberații este, n-o spun prima oară, corectitudinea politică. Ciurul tradițional, implicat dintotdeauna în oficiul critic, e considerat astăzi de către unii discriminatoriu. Un egalitarism de tip nou, nu foarte deosebit de acela marxist, permite tuturor cetățenilor să fie creatori și tuturor operelor să fie tratate pe picior de egalitate. Am tot denunțat opiniile cu pricina. Ca și urmarea lor: faptul că imensa confuzie care se produce este rodul otrăvit al unei ideologii. Nu e nimic natural în confuzia ca atare. Nici vreun sâmbure de raționalitate. Ceea ce nu înseamnă că ideologia cu pricina nu reprezintă un pericol major, și nu doar pentru literatură, care se află în linia întâi, ci pentru inteligența umană, în general. Din păcate, nu e vorba de iluzorii fantasme care ne bântuie pe noi, oameni ai generațiilor vechi, e vorba de un derapaj al minții umane, care, mai devreme sau mai târziu, dacă nu-i descoperim leacul, va conduce civilizația la idiotizare. Eu arunc mănușa: cine crede că greșesc, să facă bine s-o ridice.
Așezarea firească a lucrurilor în poezie, căreia criticul îi consacră toate puterile lui, poate părea, din punctul de vedere al multor cititori obișnuiți, cu totul nefirească: criticul știe ceea ce cititorul nici măcar nu bănuiește, și anume că universul poeziei este alcătuit în proporție de peste 90% dintr-un fel de, metaforic vorbind, materie întunecată, asemenea celei din cosmos care-i obsedează pe astrofizicienii contemporani, cu alte cuvinte, că universul literaturii nu este alcătuit din capodopere strălucitoare, precum stelele sau galaxiile, ci din imitații și din simulacre, multe executate cu destulă măiestrie încât să poată fi apreciate chiar și de către critica profesionistă, ba chiar să beneficieze uneori de posteritate. Că așa stau lucrurile de când lumea, ne-o arată procentul de autori și de opere pe care le rețin istoriile literaturii. (O știu din experiență: alcătuind antologia de Poezie modernă din 1968, am citit peste 400 de poeți interbelici, aceasta fiind perioada pe care o aveam în vedere, și am reținut 40. După o jumătate de secol, în Istoria critică, se mai regăsesc 20.) Nu pe aroganța criticii se cade să dăm vina pentru această reducție, ci pe sita timpului. Criticii se află, ca și poeții, la mâna timpului.
Nu vreau să se creadă că „poezia“, imitația, copiile, simulacrele nu trebuie totuși luate în considerare cel puțin dintr-un anumit unghi de vedere, anume acela din care privim literatura contemporană. Nu e vorba de o mai mare îngăduință din partea criticului, ci de un lucru firesc: când citim opere din via noastră actualitate, nu vedem pădurea din cauza copacilor. Critica și literatura se află totdeauna într-o concordanță de idei și de sensibilități. Spengler și Blaga știau demult acest lucru. De altfel, poetul de astăzi și poetul de mâine, criticul actual și criticul din viitor nu sunt niciodată unul și același, chiar dacă se întâmplă să fie aceeași persoană la vârste diferite. O spune un critic care a publicat primele cronici în 1962 și ultimele în 2017. Recitind literatura română pentru Istoria critică, mi-am dat seama că opere pe care le citisem cu decenii în urmă nu-mi mai spuneau ce-mi spuseseră înainte sau îmi spuneau altceva și, totodată, că așteptările mele se schimbaseră. A fost motivul pentru care mi-am confruntat judecățile din prezent nu numai cu propriile judecăți din trecut, ci cu toate judecățile exprimate de alți critici înaintea mea, care mi s-au părut utile. Confruntare pe care istoriile literare, nici cele mai glorioase, n-au simțit nevoia s-o facă.
Ca să se înțeleagă până la capăt ceea ce am spus și, mai ales, ceea ce voi spune în continuare, trebuie să recunosc (o fac acum, prima dată) că există o diferență importantă între modul în care citeam poezia română în tinerețe și modul în care o (re)citesc astăzi. Această schimbare se datorează modului diferit de a evalua poezia Avangardei interbelice. Prin anii 1970, am fost tentat să scriu o carte despre Tzara și compania. Avangarda m-a interesat din capul locului mai puțin ca fenomen general, politico-literar, cât ca revoluționare a tematicii și a limbajului poetic. Mi se părea că, urmare a acestei revoluții, nu se va mai putea scrie poezie ca înainte. Să nu uităm și că, ori câtă libertate dobândise poezia generației 1960, ea moștenea spiritul poeziei moderne, în care Avangarda nu era încă inclusă. Conceptul de modernitate va fi extins la întreaga poezie interbelică abia în anii 1990. În Istoria critică, după trei decenii, deși am continuat să recunosc anumite merite poeziei avangardiștilor, nu m-am mai simțit obligat să închid ochii la atașamentul ei excesiv față de ideea de revoluție permanentă, la derapajele leniniste ale unor D. Trost sau Gellu Naum. Sub raport strict literar, m-a convins o idee a lui G. Călinescu despre doza de conformism necesară în toate operele inovatoare, dacă vor să fie cu adevărat capodopere, explicându-mi, astfel, mie însumi de ce Avangarda n-a produs nicio capodoperă și niciun mare poet. Va fi intervenit, poate, și acea înclinație către formele clasice, datorată vârstei, pe care am mărturisit-o de curând. În plus, dorința unui Bogza de a epata spiritul mic-burghez, spre a nu mai vorbi despre numele infantil provocator al revistei lui Baranga, nu mai era de natură să mă impresioneze într-o epocă în care pornografia devenise un banal fenomen, deopotrivă social și literar. Iar limbajul în pielea goală, care mai părea în anii 1930-1940 la fel de scandalos ca nuditatea sexuală în ochii corecților politici din zilele noastre, era acum în gura tuturor. În definitiv, ce supraviețuiește din Avangardă? Trei sau patru nume, Vinea, Voronca, Naum, Bogza, iar în preludiile mișcării, Urmuz. Aș mai remarca un lucru. În Istoria critică, mi s-a părut un joc inteligent, menit a sublinia mediocritatea literară a majorității avangardiștilor, acela de a-i schimba între ei pe autorii textelor citate, invitându-l pe cititor să restabilească paternitatea. Ulterior, m-am întrebat de la ce mi-a venit această idee. Ca să-mi dau seama de un lucru bine cunoscut și anume că unul din principiile fondatorilor Avangardei consta în privilegierea rolului subconștientului în literatură. De unde, visul, suprarealismul și dezintegrarea limbajului. Altfel spus, caracterul intenționat aleatoriu al vocabularului poetic care i-a stat, începând cu dadaismul, la bază. Niciodată poezia n-a mers atât de departe pe calea spargerii tiparelor verbale, de la sensurile cuvintelor la sintaxă, după cum niciodată n-a asociat cuvintele într-un mod atât de arbitrar. Vocabularul poetic avangardist este un paradis al nonpertinențelor, al întâlnirilor de gradul trei sau patru.
Ei bine, m-am întrebat, ce-i deosebește pe adevărații poeți de avangardă, cărora le-am acordat capitole în Istoria critică, de „poeții“ pe care i-am pus la fiert în aceeași oală? Altfel spus, toți recurgând la o însoțire aleatorie a cuvintelor, ceea ce-i face pe unii imposibil de identificat, cum îi putem distinge pe aceștia de cei valoroși? Dincolo de nevoia de a face posibilă o ierarhie valorică între poeții și „poeții“ Avangardei, îmi pun de la o vreme întrebarea și dintr-un motiv, așa zicând, actual. Am observat că s-a înmulțit peste măsură numărul de „poeți“ contemporani care mizează pe caracterul aleatoriu al limbajului. Nu sunt deloc convins că există la ei o intenție artistică. Mă îndoiesc și că acești „poeți“ au auzit de Avangardă, ca să-i putem considera niște clone. Mai degrabă, ei profită de facilitățile pe care le oferă o libertate nemăsurată a asocierilor și combinațiilor limbajului, pentru a compune, nici măcar „poezie“, lăsându-se purtați de un verbiaj la limita delirului paranoic. Fenomenul nu ține de nicio ideologie. Nici de imitația propriu-zisă, care presupune modele, deci cultură literară. Impostură curată, de felul celei pe care arta modernă, în general, a autorizat-o fără să vrea. Puțini pictori și-au închipuit că-l pot imita convingător pe Vermeer. Dar pe Mondrian l-au imitat o mulțime. Ca să revin la „poezie“: ceea ce citim în ultimul timp în unele dintre periodicele literare nu mai are nici măcar aparența poeziei. Ghilimelele nu-și mai au rostul în aceste condiții. E vorba de cea mai naivă formă de artă literară. Cum n-a existat niciodată. E adevărat că și poeziile lui Alecsandri ni se par astăzi naive, dar, la vremea lor, ele corespundeau standardelor romantice și erau omologate de Maiorescu. Producțiile actuale la care mă refer sunt, ele, în afara oricăror standarde. Nici noi, nici vechi. Literatura de azi nu duce lipsă de „poezii“, care corespund unor standarde vechi, ieșite din uz, declamatorii și patriotarde în modul pașoptist, pășuniste, ocazionale și didactic festive, și pe care istoria literară nu le mai omologhează. O astfel de defazare a existat și în vremea Junimii și în interbelic, ca și, probabil, în toate epocile. Faptul că nu sunt omologate de critică nu le împiedică să prospere extraliterar. În ce privește însă numeroasele producții din publicații și din volume recente la care mă refer, ele nu aparțin acestei categorii. Ele ilustrează un fenomen general recent de sub cultură literară nemaiîntâlnit. Ce e drept, ele poluează mediul literar în mai mică măsură decât poezia defazată. Riscul de fi luate de model este minim. În definitiv, autorii nu pot fi bănuiți că se citesc între ei sau că se imită unul pe altul. Dacă mă gândesc bine, sunt niște impostori nevinovați. Vina o împart autorii de comentarii critice elucubrante și redactorii care le publică laolaltă cu producțiile cu pricina. Din spirit democratic, nu e așa? Nu R.l., unde le este rezervată, și unora, și altora, rubrica intitulată Patologie literară