Mircea Bârsilă
Amiază de vară
Un festin al luminii: amiaza. Și pendularea, în gol, a clipelor,
supuse unei mai grele încercări decât o cârtiţă
scoasă din mușuroi, cu o cazma sau cu furca de fier, în zori.
Se vede palpitarea îndepărtată – undeva dincolo
de nemişcarea şi de claritatea lucrurilor –
îndepărtata palpitare a unei taine ce încă ne scapă.
Se văd corăbii dintr-un timp nedefinit
îndreptându-se către strâmtorile dintre sânii femeilor –
şi iese, la un semn, ciocârlia, din camerele goale şi înalte
ale seninătăţii,
şi se năpusteşte cu o biciuşcă asupra carilor din lemnăria
subconştientul nostru: asemănător unui ochi orb
muncit de întunecatele lui viziuni.
Autarhie beată de sine: amiaza. Un festin la care iau parte și norii: cei câțiva nouri fugari
iviți ca niște rechini după pradă –
sau pur și simplu pentru a-și face obișnuita plimbare
de amiază. Obișnuita plimbare de aluminiu.
Se plimbă un pic, pe deasupra caselor,
iritaţi de oftatul sfârlezelor din aripi de gâscă și pleacă.
Este ora când toate izvoarele – inclusiv cele venite, pe sub pământ, din Arcadia – încearcă să prindă o pojghiţă protectoare de gheaţă la margini. Ora celor două lumi – a viilor și a morţilor – legate, iarăși, una de alta, la fel ca o pereche de bocanci noi. Un gărgăune cu dungi aurite intrând și ieșind din gaura dată cu sfredelul în jumătatea de sus a unei uluci. Un heleșteu ca o valiză de carton plină cu lătrături albastre. Sunt o furnică și trebuie să-i duc reginei mele un ac de molid.
Vasile Dan
Poemul care doar se respiră
Acest poem încă nu e scris. Cum sînt atîtea altele.
El doar se simte de jur-împrejur.
Pune mîna. Respiră. Apasă. Iudă.
Unii doar îl miros de la distanță așa cum face orice sălbăticiune
flămîndă îl gustă doar cu pupilele
cu gura închisă în sec.
Apoi vine un înger coboară
în somn pe pleoapele celui înfrînt
într-un război numai al lui.
În somn poate întîlni pe oricine.
Umblă pe cătăligi deasupra noroiului
fără fund al nopții
iar ceea ce vede nu seamănă deloc
cu cel desenat pe nisip
cu degetul arătător
apoi măturat brusc de un vînt stîrnit din senin
dis-de-dimineață.
.
Marian Drăghici
Salvarea picăturii dintr-o ploaie
deasupra poeziei și dedesubtul
ei oriunde la oraș
calci în goluri mai mari ca supraviețuirea fără urmași.
cum ai călca apa – calci și
calci.
la ţară, măcar atât: din curtea alor mei, la Osica
pe malul heleșteului vedeai cum răsare suind ferice
nici cât un sclipăt de cuțit
apoi roșu din ce în ce mai mare
soarele peste toată pădurea Bercica:
mă rog, o pădurice.
copil, diminețile (mi-e cam rușine s-o spun)
am dormit mult și mama mea, fie-i țărâna ușoară
măcar o dată nu m-a strigat la vaci, la capre
cum fac femeile la țară :
scoală, te scoală,
viitor astru al poemei de vară, până la ziuă din pat!
măcar o dată nu m-a strigat.
mi-e cam rușine s-o spun, dar tăcerea
de barză chioară detestatară
din anii tineri nu e totuși cea mai dulce povară.
nu aveam păhăruț pe atunci: numai școală.
și-n școală, ce să vezi, un răsărit de soare din alt aluat
rula întruna proiectat pe cerul plat și încuiat
iar cheia –
aruncată departe afară
de însuși paznicul nostru împușcat
în cele din urmă vai ciuruit săracu’ pentru vina
defel imaginară
de-a nu se lua, să iasă în plimbare măcar juma de seară
cu paznica altui tip de închisoare, infinit
mai respirabil, din care
facem parte ca deținut fiecare:
luna plină tremurătoare.
– Cititorule, bucuria mea!, oricine vei fi,
toate acestea scrise/rescrise în(tre) zile extrem caniculare
cu averse și vijelii
nu vor să reprezinte nimic altceva
decât salvarea picăturii dintr-o ploaie, să rămână a ta.
Nicolae Jinga
Stampă
Mic, tot mai mic păgubosul de zar
al norocului. Unii băieţi trag din cânepa
arsă pe nas – unele fete ignoră primejdia
focului. Cine mai are urechi să asculte
preceptele vechi? Tocmai în vremuri
dintr-astea, ei bine, prin ceruri trec
păsări perechi. Ulciorul din care beau eu
picătura de vin, are ambele toarte. Dar cui
să-i mai spui să-și aducă aminte de moarte ?
Prin iarbă se-ntinde asfaltul și caii
își leapădă hăţul; un puternic fundal
muzical e o ceaţă ce-ascunde dezmăţul.
O litanie rock într-o vastă sacristie laică.
Mă declar fericit că schiez pe cenușa
aceasta prozaică.
Mic, tot mai mic și mai mic păgubosul
de zar. E târziu să recurg la dihotomii
zoroastre. Până și soarel-i marele-avar
care fură-n amurg din speranţele noastre.
Ștefan Mitroi
La lumina ochilor mamei
Nu aveam curent electric.
Învățam la lumina lămpii
cu gaz.
În serile când lampa da să se stingă,
semn că se terminase gazul din ea,
nemaiavând de unde lua
până dimineața altul,
mama, care împletea la ciorapi
lângă sobă,
zicea, venind lângă mine,
folosește-te de lumina ochilor mei,
e destulă!
Era, doar că ea,
deși se vedea că moare de somn,
trebuia să rămână până spre miezul nopții
cu ochii deschiși.
Ori de câte ori îmi făceam lecțiile
la lumina ochilor mamei,
luam a doua zi notă mare
la școală.
Ioan T. Morar
Am tăiat zilele cu pixul
Am bagajele pregătite
la ușă
dar nu m-a chemat azi
(îmi pregătisem și livretul militar)
Mîine nu pot eu
sînt prea obosit
Peste zece zile am programat
un control la cardiolog
Iar peste un an am întîlnirea
de un an cu tristețea de azi
Am bagajele pregătite
la ușă
(înăuntru am cîteva lumînări
o colecție de regrete
monedele pentru pus pe ochi
fotografii din care lipsesc foarte mulți
un calendar unde
am tăiat zilele cu pixul
ultimul costum)
nu mă tem
am bagajele pregătite
la ușă
Iar ușa e încuiată pe dinăuntru
Marta Petreu
Casa
De dorul pămîntului umblu desculță
Țărna e caldă. Ploaia ce-o bate-n rafale ca biciul e bună
c-o-nmoaie
așa că picioarele mele cu spor o frămîntă
ca-n covata de pîine făina cu apa
Ploaia bate
Iar eu ca și cum aș face văioage de casă
cu labele goale bat pasul
sap groapa
Pămîntul e moale și cald ca mierea abia scursă din faguri
se lipește bine de oase
le-mbracă
Și plouă
și sună a ploaie
și-i cald ca-n burta balenei
Adrian Popescu
Am fost băiatul de alergătură
Am fost băiatul de alergătură al zeilor. Acum
sunt factotumul înaripaților din prima ceată.
Totuși, deși sunt pe picioarele mele, mă clatin.
Cândva, distribuitor de lapte stelar la primele
ore ale dimineții în comunismul de atunci și
însoțind benevol așteptata mașină cu pâine…
Am fost corector de noapte la edițiile ziarului
scris de sobolii tainici, eram tânăr și încrezător
în semne și miracole și multe mi s-au împlinit.
Un fel de mască de bronz îmi acoperise fața și
tot ce rosteam erau cuvintele celui nevăzut și
nu ale mele, le rosteam cu sinceritate, cum ar fi
fost. El avea chipul și mâinile celor din preajmă.
Cassian Maria Spiridon
a deschis poarta
la zece ani
mă aflu în fața unei porți înalte
gardu-i pe măsură
unul din scînduri late
înnegrit de vremuri
sora/ cu zece ani mai mare/
e-n dialog c-o vară a noastră
în scurtă trecere
un cîine lup/ înalt cît mine
trece
mă atinge cu blana
ușor umedă
abia se dezmorțiseră zăpezile
mă înfior
fără a-nțelege de unde/
cum a apărut
și unde acum dispare
un dialog ca între fete
de care nu eram preocupat
pierdut în reverie
și tulburat/ destul de vag/
de întîlnirea cu lupul
și blana-i încă
hibernală
brusc/ aud că-i spune
azi e ziua lui
cînd s-a născut
apoi
nu mult după
s-au despărțit
sora mea
a deschis poarta
prin care am intrat
la zece ani
în altă lume
Liviu Ioan Stoiciu
De neajuns
Greieri pe faleza sălbăticită, cu miile – nevăzuți din
iarba înaltă, numai auziți, „își freacă
al doilea rând de aripi, cele groase“, ei ce-și mai fac
simțită prezența, supuși la cine știe ce
cazne, subtil, și valurile mării, atrase de lună, cu
tunetul lor. Seara, după căderea
întunericului, preumblat de la Casa Scriitorilor la
Vila lui Ceaușescu. Asta am făcut
eu. Tu, cea din gândurile mele ai făcut la fel – acum ești
ca mine. M-ai însoțit, deși nu te cunosc,
ți-am sugerat: dacă vii cu mine, vei înțelege. Ce-ai înțeles?
Că nu ești chiar atât de singur, dacă mă dorești.
Viața mea a trecut, s-a pierdut încetul
cu încetul într-o imensitate, doar tânjesc. Tânjești după
mine? Probabil că-mi distrag inconștient
atenția de la schema de pe nisip, de pe plaja de la Neptun,
găsită azi, făcută de moartea mea – de tine,
nu? De cine altcineva? O schemă plecată de la ceea ce simțeam
azi, făcută acolo, pe nisip, deoarece au apărut
piedicile! De aici înainte stau la dispoziția ta, tu ai voința
să mă faci să uit. Că abia mă mai țin
minte. De când? De demult. I-am mărturisit locului
acela de pe plajă tot, că are putere
mare, i-am cerut iertare și a apărut schema: „tu ești
aici, eu sunt acolo“ – și s-a făcut
nevăzută, de parcă n-ar fi
fost legată de moartea mea. Că n-a venit timpul. După
aceea am urcat scările pe
faleză și am căzut, ostenit și amărât, lângă
masa de scris, în cameră, așa m-ai
găsit tu. Tu, ieșită din rând, dintre cei dezbrăcați în pielea
goală, înecați aici, nici aroganți, nici umili,
care au înconjurat Casa Scriitorilor de trei ori. Mi-ai spus
că, deocamdată, eu sunt de neajuns.
Valentin Talpalaru
Sigur
Sigur aș putea și fără tine
Să cădelnițez tristețea mea de post
Peste gândurile mele în ruine
Să le fac din fum precum au fost.
Sigur aș putea și fără tine
Să-mi înnod la gât un laț de fum,
Amuletă pentru spaima mea de mâine,
Mâine fiind ziua fără drum.
Sigur aș putea și fără tine
Să-mi fac chip cioplit, asemenea
Miezului de lut în care – oricine
A voit să moară, se năștea.
Sigur aș putea și fără tine
Să cobor în carne la soroc
Doar ca steaua plânsă pentru mine
Să-mi închege cântecul la loc.
Sigur aș putea și fără tine
Să trimit statui de sare înapoi
Timp în care vei zâmbi: „dar cine
Știe să ne împartă iar la doi?“