Angela Furtună
cele 15 minute de faimă
nimic nu s-a schimbat în eroismul de tribună
satele se usucă și mor, orașele se prăbușesc
sub rugul bibliotecilor de cenușă
și sub falsitatea cetăților asediate –
și vă voi spune că oamenii se sfârșesc în lumină
arsă căci văzul, cel de pe urmă cod ce se șterge, e un cer din care nu poţi fugi chiar și atunci când acesta se prelinge în tine ca un trup nou iar ultimul simț ce se șterge e auzul,
un fel de a fi aici aproape stins când dincolo pulsând deja
iată, credeai că vine clipa să-ți trăiești
și tu cele 15 minute de faimă,
dându-i dreptate lui Andy Warhol,
dar constați că nu mai poți căra
ultima Călăuză în micul tău rucsac – zici:
și pe mine m-a ajuns pârjolul
uneori, am scris ca să rămân în viață
nu ca să fiu citită
de aceea nu-mi imaginez niciun om
răsfoind cărțile mele –
marile iubiri izbucnesc numai atunci când
cineva înfige un cuțit în inima celui nevinovat
petrecându-și restul vieții într-o blândă trezire
a culpabilității
căci nu e drept să alungi bucuria de pe chipurile celor înțelepți sau încercați – nu e drept să cimentezi ochii vizionarilor – nu e drept să abandonezi trupurile bătrânilor la morga unei tinereți irosite sub dictaturi – nu e drept nici să nu mai alini decât după moartea lor aceste corpuri ce iluminează albumele de familie cu tăcuta lor resemnare după gratiile unei țări căzută prizonieră de război – nu e drept să te rupi de o istorie plină de sânge printr-o nouă vărsare de sânge victimele fiind mereu aceleași ca niște hălci de carne nemuritoare bune de exploatat politic și totuși lucrurile se repetă aidoma: artiștii vin prea târziu
cu borcanele lor de acuarelă ca să coloreze glamuros catchy pe simeze sufletul pruncilor luați ostatici de noile căpetenii – dacă privești mai bine copiii de azi sunt nonagenarii Unirii târâți prin iesle drept moaște de partid pentru strategii noilor nașteri și dezuniri
războiul național euforic – mașinăria de pâine
la care toți visează
atunci când își fac planuri de afaceri pentru viitor:
căci ce să le lași moștenire copiilor de azi,
dacă nu un tub digestiv fericit
străbătând triumfal
beatitudinea culturală de depersonalizare?
(fragmente din Somnul de frumusețe al civilizației, în curs de apariție)
Costel Stancu
* * *
Nu iubiți poeții, dragostea voastră i-ar răni.
Trupurile lor, aidoma unor pahare din cristal, nu trebuie
scoase prea des din vitrină, doar la ocazii speciale.
Nașterea și moartea. Care, de cele mai multe ori,
pentru ei, înseamnă același lucru. Poeții își părăsesc
sufletele cînd simt acolo miros străin. Cu greu se reîntorc.
Unii, niciodată. Nu-i băgați în seamă pe poeți, ei nu
spun adevăruri, darurile lor nu țin de foame, cuvintele lor
nu vă potolesc setea de a fi nemuritori. Nu le aprindeți
lămpi în întuneric, lăsați-i să bîjbîie după ei înșiși,
să se lovească de inima nopții, să scuture, pînă înnebunesc,
pomul uscat al iluziei. Nu fiți voi pietre la gîtul lor.
Lăsați poeții să vină la mine! a spus cel nevinovat ca firul
de iarbă în bătaia vîntului. Atunci, ei s-au întors în cetatea
de unde fuseseră alungați. Dar nu să fie iubiți, nici înțeleși.
Ci doar spre a vă readuce aminte că există
ființe pe care pînă și dragostea le poate răni.
* * *
Dă-mi, Doamne, încă o clipă, înaintea morții, să șterg tot
ce am scris. Neobosit voi fi, truda mea o să te mulțumească.
Voi curăța pereții peșterilor, nisipul îl voi netezi,
semnele desenate cu degetul în aer le voi face nevăzute.
Visam să prind inorogul, să scriu poeme pe pielea lui. Și cîte
păsări n-au mai zburat, căci penele lor mi-au stat la brîu,
lîngă călimară! E amar laptele amintirii. De-aș fi știut
că scriu direct pe trupul tău, Doamne, îmi înțepam ochii.
Degetele mi le lăsam să cadă între pietrele morii, făină
pentru săraci. Pulbere de stele pe calea orbilor. Nimic din
nimic, tot din tot. Asemenea înțeleptului ce și-a tăiat limba
și a dat-o hrană privighetorilor ar fi trebuit să fiu. Neatins de
păcatul scrisului. Însă cum să-și găsească locul în lume cel ce
se naște fără păcat? Unde sînt acum frații mei, cititorii?
Aceia care mă lăudau zi și noapte, îmi hrăneau cu faguri
de miere trufia. Ieșiți din găuri, fariseilor, a sosit clipa!
* * *
A venit circul în oraș! Fugeam de acasă, mă furișam
pe sub pînza cortului și priveam dintr-un colț. Puteau
să fie acrobați zburători fără plasă, jongleri cu farfurii
invizibile, dresori de animale demult dispărute, nu mă
atrăgeau. Eu așteptam, tremurînd, să intre clovnii.
Giumbușlucurile lor mă încîntau mai mult decît orice
salt mortal, capul strivit în gura leului ori piticul
cu joben. Eram copil, adoram joaca clovnilor,
nu îmi închipuiam că în ea se ascunde limpezimea unei
morți deja petrecute. E drept că, uneori, vedeam o
tristețe în ochii oamenilor mari și nu înțelegeam de ce.
Într-o zi, m-am strecurat în cabina preferatului meu.
Plîngea cu lacrimi de toate culorile. Am dat să fug,
el mi-a făcut semn să mă apropii. Ferește-te de clovnii
care rămîn veseli și după ce au ieșit din arenă, mi-a spus.
Îți vor fura, fără să simți, sufletul.
* * *
Ai grijă ce scrii! te amenință, din umbră, Celălalt.
Nu degeaba ți s-a ridicat, în palmă,
o spînzurătoare. Nu risca, păstrează foile imaculate.
Fii grăjdarul ce țesală, în fiecare dimineață, calul alb
al împăratului; însă nu-l încalecă niciodată, de teamă
să nu fie decapitat. Cine să-l asculte? Tu? Nici vorbă.
Dimpotrivă. Scrii cu sînge pe ziduri, pentru cei ce nu
și-au pierdut mirosul. Cu degetul pe nisip, pentru cei
care nu uită. În limba orbilor și a surzilor scrii.
În limba inimii tale hăituite. A trecut timpul morții,
alte griji ai tu. Încă nu ai reușit să îndupleci paznicul
cerului să îți înapoieze mingea șutată acolo,demult,
în copilărie. Cînd iubești, toate pot fi îmblînzite.
Uite cu cîtă ușurință ai făcut din spînzurătoare
o pasăre mică ce îți ciugulește din palmă!