Pesimismul necesar

Dacă lumea de acum te vede că ești pesimist și nu știi să spui altceva decât că actuala civilizație este într-un necontenit declin, va râde de tine, te va arăta cu degetul, nu vei mai putea să ieși pe stradă fiindcă vei fi ciuca batjocurii. În asemenea condiții, e mai bine să nu dai ochii cu nimeni. Din păcate sau poate din fericire, în pofida unor declarații întunecate, lumea aceasta a noastră care acoperă vreo cinci continente și vreo două oceane, e încă dominată de un optimism nejustificat, generat de aceeași mentalitate progresistă care nu se mai satură cu cât a obținut. Nu-mi vine să mă iau la harță, fiindcă nu câștig nimic și, de fapt, pierd. Nici nu vreau să apar în ochii celorlalți drept un profet sumbru care, ros de nenumărate frustrări, face elogiul marelui sfârșit. Tot ce vreau este să fiu cinstit față de judecata mea și să refuz judecăți de împrumut.

Evident, nu știu ce va fi în viitorul apropiat. Cât despre cel îndepărtat, știu cu atât mai puțin. Dar măcar pot să privesc în urmă și să înțeleg ce s-a întâmplat cu civilizația noastră pe care eu o văd din ce în ce mai șubredă. Citesc cu neliniște și admirație monumentala carte a lui Thierry Wolton, O istorie mondială a comunismului. Cartea spune lucruri în general cunoscute, dar precizia documentării și claritatea frazei le configurează cu și mai multă pregnanță. Ceea ce s-a întâmplat în secolul XX este cu adevărat de necrezut și doar dacă am compara cu ce s-a petrecut în imperiul lui Genghis Khan, am putea avea o minimă consolare. Dar eu îmi pun următoarea întrebare: de ce acest rău într-o maximă expansiune nu a putut fi oprit sau măcar frânat? Oare nu forțele spirituale erau menite să contracareze o asemenea ofensivă a răului? În mod normal, răspunsul ar trebui să fie afirmativ. Da, era datoria forțelor luminoase să nu cedeze și până la urmă să câștige confruntarea. Numai că nu a fost așa. Și iau ca exemplu tocmai mărețul imperiu țarist, universul pravoslavnic, acolo unde mânăstirile și bisericile erau multe ca ciupercile, iar călugării și preoții erau și mai mulți. Liturghiile vuiau de dimineața până seara, utrenii, vecernii, molitve, tot aparatul duhovnicesc funcționa ireproșabil. Și, mă rog, cu ce scop toate astea? Păi, cu un singur scop. Acela de a-l ține pe Diavol la distanță, de-a nu-l lăsa să îi ia în stăpânire, de-a-i opri ascensiunea. Dar istoria ne-a arătat că situația a stat exact pe dos. Diavolul nu a putut fi oprit. Anarhismul, nihilismul, terorismul, părinții acestora, Neceaev și Bakunin, care au stat la baza bolșevismului marxisto-leninisto-torțkisto-stalinist, au câștigat și s-au impus într-o țară uriașă. Și atunci mă mai întreb o dată: dacă așa s-au petrecut lucrurile, atunci care este adevăratul raport de forțe? De ce îngerii și sfinții pe care biserica i-a invocat tot timpul au fost învinși? De ce rezistența lor a cedat? De ce au fost mai slabi decât Cel rău?

Cred că aici se află tot misterul istoriei și, dacă suntem pesimiști, n-o facem ca să părem interesanți, ci pentru că ne dăm seama de o realitate pe care aparențele o ascund într-un mod perfid. Dincolo de formidabila desfășurare a dispozitivului clerical și monastic este ceva impenetrabil și indescifrabil căruia nu putem să-i atribuim decât o denumire vagă, dar amenințătoare: TENEBRE. Acestea sunt mai presus de orice, mai presus de cosmos și chiar mai presus de haos. Este întunericul care a precedat Geneza și pe care, adevărat, lumina l-a învins. Dar l-a învins atunci, în illo tempore. Mai poate să-l învingă și după aceea? O dovadă aspră, pe lângă altele pe care nu am loc să le amintesc, e tocmai începutul de secol XX, când această țară încă așezată pe fundamentele tradiției a fost dărâmată din temelii. Și odată cu prăbușirea ei s-a sfărâmat și ce era în jur. Nazismul este ulterior bolșevismului. Un istoric, bunăoară, precum Ernst Nolte, a afirmat răspicat aceasta, fapt pentru care confrații care suflă și în iaurt l-au urecheat. Dar, ce mai tura vura, așa a fost. Nu este exclus, pe de altă parte, ca tocmai excesul de pravoslavnicie, printr-un ricoșeu pervers, să fi determinat infernul care a cucerit Rusia. O țară laică și bine strunită democratic nu ar fi căzut în prăpastia în care Rusia a căzut. Și atunci hai să ne întoarcem în ograda noastră.

De trei decenii încoace România este copleșită de câte lăcașe de cult s-au înălțat, de câtă literatură bisericească s-a tipărit, de câte institute de învățământ teologic s-au înființat, de marele proiect al Catedralei Neamului și, cu toate aces tea, ce am realizat? A fost oprită corupția? Virusul stricăciunii care roade până la os a fost oare îndepărtat? Suntem mai milostivi, mai inteligenți, mai însetați de dreptate? Nici vorbă! Virusul lucrează mai abitir ca niciodată și suntem mai ticăloși cum n-am mai fost. Iar atunci? Nu spun că tot ce s-a făcut a fost de pomană, dar luciditatea care e ca o baie rece în iaz de munte mă scoate din rândul optimiș ­tilor de două parale. Și chiar din rândul credincioșilor la fel de ieftini…