Chiar dacă în 1937 Tudor Arghezi își făcuse deja apariția pe scena literaturii noastre de „scandal“, Geo Bogza, Mircea Eliade și H. Bonciu erau deferiți justiției pentru culpa de a fi atentat la bunele moravuri. Acești „negustori de pornografie“ încălcau legile țării, comițând delictele de trafic cu „publicațiuni obscene“ și de „vițierea moravurilor prin literatură“. Dacă Eliade a scăpat mai ușor de sub urmărire, iar recidivistul Bogza menționase, încă din 1932, pe cartea de vizită, că era „poet achitat“, Bonciu a fost etichetat potrivit teoriilor care îi stigmatizau pe evrei după stereotipuri și prejudecăți rasiale. El a avut de suferit de două ori: și pentru pretinsa pornografie, și pentru evidenta evreitate. În acei ani ai recrudescenței xenofobiei, autorul romanului Bagaj… a devenit victima unor atacuri (co)laterale, purtate într-o primă fază de curentul naționalist și apoi desăvârșite de extremismul antisemit.
În anul anchetei sale, H. Bonciu își exprima convingerea referitoare la problematica sexualității și a manierei în care ar trebui ea abordată în spațiul literaturii – trăită, iar nu modelată potrivit unui rețetar neconcludent: „Cred că din vocabularul românesc[,] crescut ca un miracol dintre plămidă și scaeți, nu se poate scoate și însemna, nici măcar cu prima literă a cuvântului, denumirea pe șleau a mădularului sexual, chiar dacă vorbele sunt potrivite de cineva care e obișnuit să umble binișor cu ele. Cine nu ține seamă de acest adevăr și vorbește în scrisul său «ca de pe capra birjei» va plimba de sigur[,] prin fața nasului subțire și adulmecător al înțelegătorului, un butoi cu murdărie pus pe două picioare omenești, și nu un om adevărat cu alesele lui însușiri și cu nenumăratele lui defecte. […] Balanța trebue să aibă pe talere și abur[,] și sânge în egală greutate. În această perfectă contrabalansare e desigur ascunsă frumoasa taină, și numai acei cari se găsesc pe urmele acestui mare adevăr pot cuceri într-o zi victoria, balamucul sau moartea, ba chiar pe câteștreile venite una după cealaltă în trei etape scurte“ (apud Dragoș Silviu Păduraru, H. Bonciu și literatura de scandal, Editura Tracus Arte, Buc., 2016, pp. 109-110).
La balamucul de după 1948, în primii doi ani ai puterii populare (cât a apucat să mai trăiască), H. Bonciu s-a văzut nevoit să renunțe la vechile reflexe literare moderniste, pentru a urma calea arătată de indicațiile activiștilor în privința temelor și a motivelor ce trebuiau glorificate. Scrisorile de acreditare la înalta curte de casație a celor cu pete ideologice i-au fost semnate de alt fost avangardist: Sașa Pană. Acesta punea pe tapet într-un articol procesele de pornografie din 1937, printre ale căror victime se număra și H. Bonciu. Viitorul arhivar al mișcării de avangardă se întreba dacă adevăratul motiv al acuzelor aduse fostului inculpat erau legate de caracterul pornografic al paginilor din romanul Bagaj…, iar răspunsul găsit pentru liniștirea cerberilor ideologici îi părea mulțumitor: „Conținutul și tonul profetic n-au fost pe placul guvernanților. Hitler și slugoii săi pregăteau agresiunea împotriva Europei. Cuvintele de pace erau subversive! Dar poetul H. Bonciu nu a fost intimidat și, peste câțiva ani, într-o epocă mai grea pentru manifestarea spiritelor dornice de libertate pentru cei mulți, în cartea de poeme «Brom» tipărește un poem cu pregnante accente de vizionar“ (Ibidem, p. 265).
Prin urmare, germanofilul Bonciu fusese scriitor „pacifist“, opozant al unui regim „nedemocrat“, extremist. Un poem scos din pagini mai mult șterse, precum Răsăritul, ar fi prefigurat, în mod subversiv, noua eră socialistă și autorul lui devenea astfel un mesager al păcii, gata să „cânte“ instaurarea noii orânduiri. Desigur că Sașa Pană nu putea forța prea mult nota și constata că, în pofida unor vizibile „progrese“, H. Bonciu era încă „insuficient clarificat ideologicește“: „Dacă astăzi colaboratorul nostru scrie poeme care cunosc aderența unor largi masse de cititori, poate că forma vecină absconsului și-a avut uneori justificarea“ (Ibidem, p. 266).
Reprezentant, cu puțin timp înainte, al modernismului internaționalist, H. Bonciu s-a raliat în regim de tranzit la internaționala proletară și a scris un poem în proză, grație căruia vorbea Americii, precum mai târziu Maria Banuș. Însă tonul nu era imperativ față de imperialiști, ci de epistolă amicală pacifistă, sub titlul Scrisoare Americei: „Scumpa mea Americă,/ […] Amintește-ți cu recunoștință de primii pionieri ai îngânduratului nostru continent. Noi te-am descoperit. Erai pustie (sic!) și izolată în mijlocul nemărginitelor talazuri. Azi, mai mult ca întotdeauna, nu trebuie să uiți că brațele și mintea noastră te-au făcut puternică. […]/ Părăsind grosolana lipsă de încredere și recunoscând aporturile vitale aduse (sic!), pentru împăcare, de toate popoarele lumii, marea reformă socială va putea înlocui democrațiile caduce. […]/ Să ne fie silă și rușine de războiul de agresiune./ Îți scriu dintr-o țară cu rănile nevindecate încă“ (Ibidem, pp. 268-269).
Într-un interviu acordat în 1935, există o mărturisire netă a neputinței de înregimentare față de orice fel de ideologie: „– Nu ader la niciun sectarism, și prin urmare nici la comunism“ (Romanul românesc în interviuri, antologie de Aurel Sasu și Mariana Vartic, vol. I, partea I, Editura Minerva, Buc., 1985, p. 381). Și în romanul Bagaj… putem afla o trimitere la bolșevism, personajul cu numele de Bonciu declarându-se un oponent al muncii proletare: „– M-a înspăimântat întotdeauna munca sistematică, pe care o disprețuiesc și o întâmpin cu dezgust de câte ori nu o pot ocoli. Cred că din pricina asta nu voi putea deveni niciodată bolșevic, deși mă înnebunesc după marșul Internaționalei“ (H. Bonciu, Bagaj…, Pensiunea doamnei Pipersberg, Editura Polirom, Iași, 2005, p. 45; în ediția din 1984, singura din anii comunismului, cu pasaje cenzurate, autoare Mioara Apolzan, ultima frază a fost eliminată).
Cu nonconformismul avut în sânge, scriitorul s-a mai „înnebunit“ și după culoarea roșie, dar nu a partidului unic. Lichidul vital era asemuit cu… borșul de sfeclă, care este ca însăși plasma vieții: fermentat, tulbure și acru. O adevărată concepție despre literatură o putem găsi în următoarele rânduri: „… Să nu-ți faci iluzia că din drojdia unui borș ai putea să scrii o carte întreagă. Ești un simplu parchetar de litere. Scoți din alfabet câțiva sâmburi de roșcovă și joci țintar cu ei, până ce construiești adevăratul adăpost al unui gând oribil./ Când te joci cu toate literele, observi că sâmburii sunt douăzeci și trei de picături de sânge, ce le lingi de pe o coală de hârtie pe care rămâne totuși, tocmai ceea ce ai fi dorit să dispară, ceea ce ai fi voit să ascunzi./ Nu oricând se poate suporta scurgerea borșului pe care trebuie să-l întrebuințezi la smângălitul paginii, ce nu prea interesează, fiindcă meșterești în ea, o vadră de sânge și o prea frumoasă provizie de stele“ (H. Bonciu, Pensiunea doamnei Pipersberg, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 198). În termeni stănescieni, borșul are pentru H. Bonciu rolul unei adevărate hemografii.
Ca și alți avangardiști, H. Bonciu a fost bine temperat de regimul comunist (Geo Bogza a devenit chiar „acade mizant“). Lui i-au priit marginalitatea și izolarea, care contrastau totuși cu firea avangardiștilor, și așa se explică faptul că scrierea sa modernistă nu s-a remarcat prin subversiune evidentă, ci prin caracterul mai curând underground. Este motivul pentru care fostului colaborator de la „Rampa“ nu i-au plăcut scenele publice și luminile de reflector care veneau mai ales de la Răsărit. Din fericire, ținuta morală nu i-a fost călcată ideologicește la dungă, falsul convertit semnând doar colaborări sporadice la ziarele și revistele noilor vremuri. H. Bonciu s-a despărțit la nivelul declarațiilor formale de modernism, pentru că nu avea încotro, dar nu știm care ar fi fost în continuare poziția lui față de comunism, dacă ar fi trăit mai mult. Cert mi se pare că a fost sfârșită strania dublă existență a unui om în patru labe pus cu capul pe labe de dresorii regimului.
Acuzat în sens propriu și pe nedrept că scrie fără perdea, deținătorul de altădată al unui magazin de perdele și cuverturi redactase un bilet publicitar care suna astfel: „Perdele=cuverturi/ toate genurile moderne (nu moderniste! – n. m., V. S.)/ LUCRU DE MÂNĂ/ SPECIALITATE ÎN EXECUȚIE FINĂ/ EXPOZIȚIE PERMANENTĂ/ CASA BONCIU/ STR. ȘELARI 8, ET. I/ Veche sursă de încredere Rog nu confundați adresa./ PREȚURI EXTRAORDINAR REDUSE/ VIZITAȚI-NE SPRE CONVINGERE“ (Ibidem, p. 339). Printre vizitatorii care nu i-au confundat adresa și i-au pipăit „pe dedesubt“ perdelele a fost și Arghezi, dar nu cred că fostul vânzător de cireșe s-a lăsat înșelat de prețurile extraordinar reduse. Mai târziu, s-a găsit, între manuscrise, un poem adaptat noului mercurial din comerțul republican, purtând titlul A fost odată un bancher: „Un cămătar îmbătrânit în obiceiuri foarte rele,/ se ghiftuia cu icre negre, dar astăzi pătimește pentru ele.// Avea și trei întreținute, să-l scape de singurătate/ și toate cărțile celebre în scoarțe crocodilice legate.// În pauza dintre lovituri, un crud și hrăpăreț obez,/ mai trâmbița cu resonanță puternicia falsă de burghez.// Bun alchimist scotea mereu din eprubete și retorte,/ fișicuri lungi de cocoșei și chintesența din valuta forte“ (apud Dragoș Silviu Păduraru, op. cit., pp. 275-276).
Valutată astăzi, restrânsa operă a lui H. Bonciu nu pare mai valoroasă decât este, dar a scăpat de stigmatul pornografiei și de posibila prostituare stalinistă. Ea ne interesează mai mult sub aspectul codului cultural, al nivelului mentalitar și al orizontului de așteptare. Scrierile considerate licențioase în perioada interbelică ne pot părea acum – după confuziile egografice din anii douămiismului dintre erotic cu pornografic – drept compuneri de un erotism moderat, încercate de niște adolescenți pudibonzi care răspund la oracole liceale. Oricât de grotești și piperate ar fi putut fi considerate în vremea scrierii lor, anumite scene erotice din Pensiunea doamnei Pipersberg și din Bagaj…, nu mai sunt deloc vulgare, ci au chiar rafinament stilistic, surmontând senzaționalul ieftin și brut agreat de cititorii neprofesioniști.