Orb prin Păltiniș

Nu era necunoscută istoriei literare strania pasiune a lui Constantin Noica pentru ciclul romanesc Zăpezile de-acum un veac, ca și pentru personalitatea sulfuroasă a autorului său, Paul Anghel. Se știe că, în general, filosofii nu se pricep la literatură și, în pofida superiorității cu care privesc această artă, au despre ea opinii dintre cele mai amuzante, când nu de-a dreptul ridicole.

Însă, în cazul lui Paul Anghel și al celor 11 romane, scrise cu o remarcabilă lipsă de talent literar și de idei, amatorismul literar al lui Noica a mers mână în mână cu o stranie cecitate de ordin moral. Filosoful nu doar că lua drept „literatură mare“ contorsionatele creații ale absolventului Școlii de Literatură „Mihai Eminescu“ (instituție care constituia singura sursă de legitimare intelectuală a lui Paul Anghel, altminteri, un autodidact), dar îi ignora și vecinătățile, cu totul nefrecventabile. Acestea începeau cu „Glasul patriei“ și „Tribuna României“ – cele două ipos taze succesive ale oficinei comuniste de intoxicare propagandistică a exilului –, treceau prin mediile protocronist-securistice de la „Luceafărul“ și „Săptămâna“ și se opreau (dacă se opreau…) în paginile „Scânteii“. Cu alte cuvinte, traseul exemplar al unui – întrebuințez chiar sintagma noiciană – lăutar cultural, afiliat cu arme și bagaje defunctului regim.

Cu toate că acestea (și multe altele, de altfel) erau, cum spuneam, cunoscute istoriei literare, publicarea corespondenței dintre Constantin Noica și Paul Anghel constituie o surpriză, dacă nu chiar un șoc. Nu doar că evidența textului nu mai poate fi escamotată sau negată. Conținutul scrisorilor este, pur și simplu, stupefiant, însă lipsa de gust a filosofului – enormă, într-o epocă literară bogată și fastă – constituie, în raport cu celelalte scăderi pe care propriile confesiuni le atestă, de-a dreptul un păcat venial.

Mai întâi, trebuie spus că acest volum de corespondență este alcătuit din 78 de scrisori. Din acestea, 72 îi aparțin lui Noica (iar unele sunt însoțite și de documente auxiliare), iar 6, lui Anghel. Diferența considerabilă este rezultatul faptului că filosoful, după cum se știe, nu păstra corespondența primită, fiind de-a dreptul o întâmplare că i-a restituit la un moment dat corespondentului său șase scrisori. Nu se poate spune, și nici editorul nu pretinde asta, că aceste 78 de texte vor fi fost toate câte s-au expediat în această neverosimilă (pentru noi) relație epistolară: din ele nu deducem nici existența altora, dar nici nu este infirmată această posibilitate. Arhiva de la CNSAS, cel puțin deocamdată, nu a furnizat nimic în acest sens, cu toate că dosarul de urmărire informativă al lui Constantin Noica a fost editat științific de Dora Mezdrea.

Improbabila corespondență dintre cei doi a fost începută de Noica însuși. După apariția volumului Rostirea filosofică românească, în 1970, acesta a aflat că un comentariu radiofonic al lui Paul Anghel pe marginea volumului ar fi fost respins de Cenzură și i-a adresat un prim bilet olograf, la revista „Contemporanul“, unde Anghel ținea o rubrică de publicistică. Deși mesajul se încheie cu un P. S. în care filosoful îl roagă, criptic, pe publicist: „Nu scrieți și nu lăsați să se scrie despre Rostirea filosofică… Nu e bine să aibă ecou“, nu cred deloc că este vorba aici de o voință de a rămâne anonim: nici n-ar fi fost, de altfel, posibilă o atare „anonimizare“. Dimpotrivă, dacă parcurgem rândurile primei scrisori păstrate de la Paul Anghel, datate 1972, ne putem da seama – chiar în absența acelui comentariu radiofonic, chipurile, respins de Cenzură – de conținutul discursului publicistic al autorului, care-l va fi flatat intens, fără doar și poate, pe Noica: „Ați destupat canalele obturate ale gândirii și cugetul meu se simte irigat. E uluitor cu câtă îndrăzneală și finețe îl puneți pe Aristot să lucreze iarăși pentru noi – cei moderni, cei uscați, cei striviți de abstracțiunea numărului (sic!), cei orbiți de posibilitatea cuantificări[i] faptului. Cele două sensuri ale întrebării, care tinde simultan spre plus și minus infinit (±) mi se pare că au fost puse strălucit în lumină, deși din nou vă deduc incomplect (sic!), fiindcă gândul dvs. e cu mult mai bogat.“ Ș. a. m. d. Două greșeli de ortografie în mai puțin de opt rânduri n-au fost suficiente pentru a-l convinge pe Constantin Noica – adversarul hotărât al „lăutărismului“ în cultura română – că se află în fața unui diletant. Un diletant hotărât să îl flateze, ziceam, și astfel să-i devină apropiat.

Această corespondență nu adaugă nimic staturii lui Paul Anghel, și nu din pricina faptului că de la el nu s-au păstrat decât șase epistole. E limpede, din conținutul celorlalte 72, care-l au ca expeditor pe filosof, că relațiile dintre cei doi au fost (uluitor de) strânse, incluzând vizite, mese în oraș, inclusiv în prezența unor terți de tip Edgar Papu sau George Uscătescu, precum și convorbiri telefonice. Schimburile epistolare au continuat în mod regulat după mutarea lui Noica la Păltiniș, ba chiar și după ce a devenit evident că Paul Anghel este un component de bază al grupării protocroniste. Grupare pentru care „Școala de la Păltiniș“ reprezenta un „dușman al poporului“.

nsă aprecierile pe care Constan tin Noica le face pe marginea căr ților și a gândirii lui Paul Anghel (câtă e…) sună fals și neconvin gător. Oricât de nepriceput ai fi la literatură, nu poți pretinde să fii luat în serios când compari Zăpezile de-acum un veac cu capodopera lui Tolstoi Război și pace, fie și în absența oricăror considerente privind talentul celor doi autori. E evident, pentru cine se pricepe la literatură, că Război și pace nu este (numai) o cronică uluitoare a războiului napoleonian din 1812, ci conține o viziune asupra istoriei – faimoasa „teorie a pendulului“ –, o meditație, la fel de profundă, asupra societății și a sufletului rus și, nu în ultimul rând, propune o contribuție de prim ordin la poetica romanului realist din secolul al XIX-lea. Față de această piatră de hotar a prozei europene, ciclul lui Paul Anghel este o bălmăjeală epică înfiorătoare, refuzată de orice altă idee în afară de aceea de a susține propaganda comunistă, care aspira să diminueze rolul domnitorului Carol și al elitei românești în obținerea independenței de stat, punând-o pe seama „maselor“. Argumentul cantitativ la care face apel Noica – Zăpezile de-acum un veac numără 11 volume – nu înseamnă nici el nimic într-o literatură care îl are demult pe Mihail Sadoveanu, ca și pe alți prozatori solizi, care și-au turnat talentul în opere ample (Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Marin Preda ș.a.).

Dacă statura postumă a lui Paul Anghel nu câștigă nimic în urma publicării acestor scrisori – cei 28 de ani scurși de la moartea sa consfințind o binemeritată uitare –, cea a lui Constantin Noica are de suferit. Aprecierile bombastice asupra literaturii lui Anghel și, prin comparație, asupra literaturii române (pe care devine limpede că filosoful, pur și simplu, o cunoștea cel mult din auzite), sunt partea cea mai puțin culpabilă a acestei corespondențe. Mult mai gravă este orbirea (voluntară?) a lui Noica în ceea ce privește locul și rolul corespondentului său în bătălia care s-a dat, după 1977, pentru o literatură și o cultură adevărată în România. Sub asaltul protocronismului, „Școala de la Păltiniș“ a fost apărată de gruparea de la România literară: Paul Anghel s-a aflat de cealaltă parte a baricadei, ceea ce nu a împiedicat continuarea cordială a dialogului epistolar, nici nu a determinat reevaluarea morală și culturală a „egalului lui Tolstoi“. Mesajele schimbate cu prilejul Epistolar-ului sunt de-a dreptul năucitoare.

De asemenea, scrisorile filosofului conțin numeroase mărturisiri și chiar documente (o Notă despre Mircea Eliade, din iulie 1972, Pentru o listă de subscripție a Asociației „Dimitrie Cantemir“, un document redactat la cererea lui Noica de către soția lui Mircea Vulcănescu etc.) care pun în altă lumină relația sa cu Securitatea și, în general, cu defunctul regim comunist. Dacă e limpede că nu a fost informator al Securității, nu mai e deloc sigur, după lectura acestor documente și scrisori, că Noica a fost un naiv (sau poate că nu atât de naiv) agent de influență. De asemenea, sunt în ele prea multe fraze care sună oribil – „Cum poate fi folosit Mircea Eliade“, de pildă – și cumplite accente legionaroide care scapă ici-colo, într-o corespondență cu un publicist care era el însuși un naționalist primitiv. Iar peste toate, ridicolul bătăliei lui Noica pentru „impunerea culturii române pe plan mondial“: o bătălie care, în anii 1970-1980, în contextul unui Occident dominat de divertisment și de cultura pop, de film, de arhitectură și de design, nu se putea face nici prin intermediul traducerilor germane din filosofia lui Blaga, nici prin cel al editării demult uitatului Corydaleu…

Păcat.