ONU și Liga Națiunilor

ONU este, știe azi aproape toată lumea, un organism internațional atotcuprinzător (193 de state membre azi), înființat în octombrie 1945, așadar chiar în anul terminării războiului, în speranța că astfel omenirea va evita alte conflicte pustiitoare. Țările învingătoare în al Doilea Război Mondial au fost cooptate în Consiliul de Securitate al ONU, în ideea că sunt primele interesate să evite o conflagrație, având experiența catastrofală a războiului abia încheiat. Idee care nu s-a potrivit realității.

Rusia, țară agresoare prin definiție, că doar de aia îi zicea strămoșul ei bastionul păcii, este în zilele noastre membru al Consiliului de Securitate, moștenind-o aparent pe decedata Uniune Sovietică. În faimoasa Ligă a Națiunilor, fondată în 1919, exista un Consiliu permanent, din care făcea parte Japonia, iar aceasta, în 1931, ocupă Manciuria, teritoriu al Chinei, altă țară membră a Consiliului permanent. Dar Liga Națiunilor e neputincioasă în fața agresiunii japoneze, pentru că nu avea armată ca să intervină. Nu-i vorbă că nici trupele ONU de azi nu intervin nicăieri, doar patrulează, dacă li se dă voie.

URSS, membră a Ligii Națiunilor, a fost, totuși, exclusă în 1939, după ce ocupase Estul Poloniei. Ocupanta Vestului Poloniei, Germania, ieșise singură din Ligă, în 1933. Italia, membră a Ligii Națiunilor, a invadat Abisinia în 1935 (și era cât pe ce să ia bătaie, dacă nu-i sărea în ajutor admiratorul lui Mussolini, Hitler, care tocmai își consolida puterea în Germania). Liga Națiunilor fusese înființată, la inițiativa președintelui american Thomas Woodrow Wilson. Dar Statele Unite ale Americii nu aderaseră, cu toate acestea, la ea, reîntorcându-se la doctrina Monroe, de neamestec al SUA în conflictele din Europa. Doctrina Monroe e, azi, deja trecut, iar SUA nu doar că face parte din ONU, ci este chiar principalul său susținător, financiar și militar. Atâta doar că nimeni de la Organizația Națiunilor Unite nu a exclus vreodată vreun stat agresor, cum e, azi, Rusia, reamintesc, membră permanentă a Consiliului de Securitate.

URSS/Bastionul păcii e!“ se striga în România anilor 1950, pe la manifestațiile de 23 august sau 7 noiembrie. Rusia de azi e moștenitoarea URSS-ului, iar președintele ei, Vladimir Vladimirovici Putin, cum îl anunță crainicul când se apropie de porțile aurite ale Kremlinului și acestea i se deschid în față, nu doar că visează, ci și încearcă să o recompună. Oricine i se opune este nazist sau neonazist.

Consiliul de Securitate al ONU are ca membri, se pare, definitivi: China, Franța, Regatul Unit, Federația Rusă, Statele Unite ale Americii. În afara acestora, mai intră și alte țări, pentru un an sau doi, fiind alese de Adunarea Generală. Rusia a moștenit locul pe care-l ocupa, de la fondare, URSS, ca putere învingătoare în cel de-al Doilea Război Mondial. Scopul constituirii acestui Consiliu de Securitate este menținerea păcii în lume. Întrebarea care se pune este, așa, o glumă tragică: Rusia se ocupă cu menținerea păcii în lume? Dar URSS-ul se ocupa cu asta când invada Afganistanul în anul 1979? Că membră a Consiliului de Securitate al ONU era. Așa cum, azi, după războiul pustiitor din Cecenia, după ocuparea unei părți a Georgiei și după invaziile repetate (2008 – Estul Ucrainei, 2014 – Crimeea, 2022 – Ucraina) încă mai are drept de veto acolo când se pune vreo problemă care nu-i convine. Și niciodată nu le vor conveni unor țări ca Rusia ori China propunerile de sancțiuni făcute de puterile democratice, oricât ar fi acestea, propunerile vreau să zic, de soafte (ca să românizez o vorbă azi la modă, din IT).

Problema Organizației Națiunilor Unite asta a fost, încă de la înființare: sunt acolo laolaltă țări cu regim democratic și dictaturi. Astfel încât acestea din urmă, în număr mai mare decât cel al democrațiilor, vor reuși întotdeauna să-și impună, prin vot – culmea! – democratic punctul de vedere. Căci coaliția dictatorilor e de nezdruncinat în această lume.

Am văzut nu demult conflictul, fabricat sau sincer, între doi criminali de război ruși: Prigojin și Putin. Când scriu aceste rânduri, el nu s-a încheiat, e doar o ceață ce persistă, dar nici nu contează finalul. Puțină lume mai crede în ceea ce se spune de către gurile de la Moscova-Kremlin. Căci capetele sunt altele decât organele vorbitoare, asta se vede cu ochii liberi. Vorba lui Pristanda, citabilă oricând: altele au ei în sufletul lor (firește, puțin modificată gramatical, dar nu esențial). KGB-ul lucrează în deplină libertate, e, poate, singurul care beneficiază de această favoare în acea țară tristă, cu oameni duși de nas zi de zi și ceas de ceas, cum se cânta pe vremea socialismului încă biruitor și pe la noi.

Liga Națiunilor este, azi, considerată slabă, pentru că nu a putut să împiedice al Doilea Mare Război. Dar măcar ei au exclus din rândul lor țările agresoare, când acestea nu s-au retras de bunăvoie. Azi se consideră că dacă le păstrezi acolo, alături de țările agresate, mai poți influența ceva în favoarea acestora din urmă. Experiența invadării Ucrainei, însă, demonstrează altceva.

Apropo, Rusia mai este membră a Consiliului de Securitate al ONU? (Sper că nu e nevoie de vreun emoticon spre a se înțelege ce e de înțeles.)