Aurel Rău e un nume care a contribuit la deschiderea poeziei transilvane bizuite pe tradiția rurală către orizonturile moderniste. Relativizând satul mioritic în calitate de „centru al lumii“, de izvor al veșniciei, fără însă a-l pierde din vedere, călător pe diverse meridiane, traducător al unor poeți precum Saint-John Perse, Machado, Seferis, Kavafis, poetul a ilustrat o nouă perspectivă lirică. Genialul absolutism rustic al lui Blaga apare astfel devansat într-un fel de diligențele d-sale cosmopolite, de raportarea la alte repere cultural-istorice. Dacă îl socotim pe A. E. Baconski oarecum excentric, descins de-a dreptul dintr-un spațiu cultural citadin, credem a nu greși desemnându-l pe Aurel Rău drept cel mai reprezentativ exponent al grupării Steaua, întrucât, alături de Aurel Gurghianu și Victor Felea, surprinde toposul local în procesul acestuia de adaptare la noile medii de civilizație și cultură. Filonul nostalgic dar și revendicativ până la insurgență al lirismului transilvan mai vechi face loc unei alte sensibilități, unui rafinament formal adecvat. Aurel Rău își administrează elementele novatoare în care rolul precumpănitor îl deține conștiința expresiei cu un echipament tehnic propriu, făuritor al unui discurs atent elaborat, vigilent cu sine.
Volumul recent apărut al autorului în discuție constituie încă o probă a formulei pentru care a optat, cea a unei expresivități estetizate, cu un rol decisiv. Restrâns ca într-un pariu la limitele unei unice teme, cea a trandafirilor, d-sa se aplică răbdător pe secvențele acesteia pentru a se recunoaște în consecvența imaginii adorate, pentru a se regăsi în multiplicarea nuanței: „Ies în fața casei/ să primesc/ trandafirul nou./ Privit de departe, e-o catedrală;/ privit de-aproape,/ e un cântec pe care-l auzi/ cu nările,/ îl mănânci cu ochii./ Îl miros,/ și iau distanță,/ să-și regăsească înalta ținută,/ de totem./ Apoi reintru în casă,/ mai apărat/ de tot ce poate să se întâmple/ în orice clipă./ Cu sentimentul că am schimbat/ un cuvânt/ cu cine l-a trimis,/ prin anul care fuge./ Trandafir galben,/ fără mov./ Îl privesc și din geam,/ lung./ Un responsabil/ cu viața mea./ Conștiința/ factor secund“ (Relație). Avem a face cu o tehnică expresivă care atrage atenția printr-o specifică rezonanță, complementară posturii emoționale. Urmărind acest spectacol percepem reacțiile ființei incluse într-însul, sensibilitatea, dispozițiile, gesturile care au generat strictețea formei. Grija dăruitoare pentru tot ce există: „Presărate pe jos, pe alee,/ pe lespezi,/ petale de trandafir roz./ Plânge cineva?/ Lacrimi perle,/ care roiesc, în noaptea caldă./ Să nu vină vântul să le usuce, le-ar înmulți!/ Desenează/ o coroniță pentru o prințesă./ O poieniță/ pentru Ilene Cosânzene/ de gând./ O reflectare, într-un lac,/ a unei constelații./ Cred, Cepheus“ (Prin fereastră). Micul sacrificiu grădinăresc: „Repet gestul/ unei tăieri de trandafiri./ Îndurerat/ că trebuie./ Dar așa țin vara, o clipă, în loc./ Nu uit că toate/ trec./ Harș! cu foarfeca,/ ocolind spinii.// Și duc natura moartă,/ în casă“ (Gest). Nu mai puțin, sub imperiul frigului, ființa plantei iubite cunoscând o mutație cu îndepărtate ecouri: „Pe când afară-i frig,/ în casă/ se vorbește despre primăvară./ (…) Și va urma/ izbucnirea fluturelui din larvă,/ răsărirea zeiței frumuseții din smalțul mării,/ în cursul acestei zile, într-o confuzie/ de epoci./ Cum te-ai afla/ la ecuator“ (Moștenirea). Întârzierile florale ducând la sugestia simbolului cristic: „Trandafirii/ care nu înfloresc…/ i-am așteptat două săptămâni/ să-și dea drumul,/ printr-un joc între cald și frig,/ în octombrie./ Mici conuri/ ca degetele unei mâini/ adunate pentru semnul crucii,/ vreo trei sau cinci“ (Amânare). Precum același fenomen comunicat cu un cosmic fior: „Frigul a oprit trandafirii/ pe diverse distanțe,/ din înflorit./ Opriri din mersul spre țel/ și spre scuturare./ Stații/ pe-un drum al Crucii.// Stau așa, vreo cinci, în diverse faze,/ eșalonați,/ cum planeta s-ar fi oprit/ din rotit,/ bandă rulantă/ care ne duce viețile deopotrivă/ prin nu știi unde“ (Stații pe un Drum al Crucii). Neîndoios există o umanitate a florilor care se scutură aidoma „iubirilor noastre“, care „testează lumina cea mai puternică din an“, care înving „atâtea stări până ajung la noi“. Iată societatea florală încadrată într-un spațiu al uneia convivial umane: „În vecini,/ o tufă de trandafiri roz./ Convivi./ Cu formele de pahar/ de lichior, sugrumate la mijloc,/ ale florii./ Să-i observ,/ azi.// Prelungirile lor spre cer,/ etajate –/ frunzele ca mici tăvi,/ legănările/ în adieri,/ gravitând spre un format/ de policandru“ (Terasă). Alteori condiția „de dincolo de concret“ recognoscibilă în concentrarea magică a unei singure clipe: „Mi-e adresă/ o esență/ de trandafiri“ (Adresă). Sau: „Această surpriză a dimineții!/ Lacrimile cântând,/ ale petalelor“ (Natură moartă). Sau: „Trebuie că sunt în rugă,/ trandafirii albi/ în formă de stea,/ de la geam“ (Un cântec pentru trandafirul alb). Sau: „Trandafirul urcător,/ în geam,/ roș./ Umplând casa/ de sacru“ (Două haikuuri). „Visul trandafirilor“ așadar într-o puzderie de variante ale lucrăturii laborios stilistice. Un cult al formei cu minuțioasă aplicație din care ia naștere un amplu tablou, beneficiind și de o seamă de referințe literare. Aidoma unei rame ce-l cuprinde.
De la Macedonski menționat cu Poema Rondelurilor, unde „rozele sunt trandafiri agățători“, dintre care „cântă privighetoarea“, și Keats, autor al unei Ode („O, Driadă!“), până la Rilke care „a sfârșit răpus de un trandafir. Dar nu înainte de-a reveni pe Sena și a scrie Poemele franceze, în Jardin des Plantes, între care și ciclul Les Roses, cu însemnele: «roză, carte întredeschisă» «și lucru desăvârșit» și «supremă esenț㻓. Aurel Rău posedă o specific cristalizată identitate stilistică. Chiar în absența semnăturii, marii majorități a poeziilor d-sale aceasta li se poate recunoaște. Devenit nonagenar, poetul e poate ultimul în actualitatea noastră care-și continuă scrisul într-o paradigmatică înfruntare a timpului.