Povesteam rândul trecut cum, cu mulți ani în urmă, am avut norocul să asist la o conferință ținută de neuitatul George Călinescu și dedicată unui roman puțin cunoscut, Persiles și Sigismunda, scris de Cervantes la sfârșitul vieții. Lui Călinescu îi plăcea să povestească subiectul operelor literare de care se ocupa – o preferință a cărei importanță eu încă nu o înțelegeam – și deci a oferit celor prezenți detaliile neobișnuit de aventuroase ale eroilor acestui vechi roman. Peregrinări maritime în insulele din Nordul Europei, naufragii și victorii, lupte cu pirați diabolici și alianțe cu monarhi înțelepți, rătăciri zadarnice și întâlniri miraculoase, pofte rușinoase și pasiuni înălțătoare, toate greu de crezut și, tocmai de aceea, oferind o imagine poate prea clară a urâțeniei, precum și a splendorii comportamentelor umane.
Trei decenii mai târziu, trebuind să predau istoria romanului la o universitate pe coasta de Est a Statelor Unite, mă întrebam cum să organizez acest curs, dat fiind că în fiecare mare cultură europeană mulți învățați susțineau că acolo a fost scris primul roman modern: Don Quijote de Cervantes în Spania, Prințesa de Clèves de Mme de Lafayette în Franța, Pamela de Richardson în Marea Britanie, Wilhelm Meister de Goethe în țările unde se vorbea limba germană, și poate conform principiului „mai bine mai târziu decât niciodată“, Crimă și pedeapsă de Dostoevski în Rusia. Sfătuindu-mă cu Alban Forcione, minunatul meu coleg de atunci care preda literatura spaniolă, am aflat de la el că Persiles și Sigismunda de Cervantes, din păcate neglijat, reprezenta o mărturie esențială a trecerii de la romanele medievale la cele moderne.
Don Quijote, îmi explica Forcione, reprezenta prima parte a unei argumentări îndreptate împotriva tradiției medievale ale romanelor despre cavalerii rătăcitori al căror scop în viață era protecția eroică a ființelor nedreptățite, în special a femeilor și orfanilor. S-au scris destule romane de acest fel voiau să spună mulți scriitori, printre care și Cervantes. Bătându-și joc în Don Quijote de țicneala personajului principal care își închipuie că trăiește într-o țară unde el, cavalerul rătăcitor, e singurul sprijin al nevinovăției și al virtuții mereu în luptă cu primejdii inexistente, Cervantes sublinia sfârșitul acestor romane demodate.
Ce le va înlocui? Răspunsul lui Cervantes, în a doua parte a argumentării, era Persiles și Sigismunda. Cum și de ce? Ceea ce l-a influențat și pe el și pe mulți alți scriitori ai secolelor XVI și XVII a fost redescoperirea celor câteva ro mane scrise în greaca veche în primele secole al erei noastre, în special a Istoriei Etiopiene de Heliodorus, carte concepută într-o perioadă când, în conjurând Marea Mediterană, Imperiul Roman asigura unitatea pământului cunoscut pe atunci, gândirea neo-platonică îi acorda o coerență în centrul căreia se afla iubirea, iar creștinismul îl binecuvânta cu o religie uni versală.
În acest roman, cei doi protagoniști, Chariclea, o tânără femeie adoptată de un preot grec al soarelui, și Theagenes, urmaș al lui Achille, se întâlnesc la Delphi, la festivalul în onoarea lui Apollo, zeul luminii, și se îndrăgostesc unul de altul la prima vedere. Călăuziți de Kalasiris, preot al zeului egiptean al Soarelui, ei fug din Grecia, străbat țările din Nordul Africii trecând prin nenumărate primejdii și ajung în Etiopia, unde Chariclea află că ea este de fapt fiica regelui și reginei țării. Dat fiind că în clipa când Chariclea a fost concepută mama ei privea un tablou care o reprezenta pe legendara Andromeda, albă, la naștere fiica regelui și a reginei avea pielea albă. Temându-se că va fi acuzată de adulter, regina a abandonat noua născută, care a fost salvată și adusă în Grecia. La reîntoarcerea ei în Etiopia, amândoi părinții ei o acceptă cu bucurie. Mai mult, regele Etiopiei interzice sacrificiul uman, iar cei doi îndrăgostiți se vor căsători și vor rămâne acolo ca preot și preoteasă a zeului Soare și a zeiței Lună.
Având un imens succes, acest roman, tradus în secolele XVI și XVII în franceză, spaniolă, italiană, engleză și germană, proiecta imaginea unei naturi umane unice, dincolo de rase și de frontiere, apăra libertatea celor doi protagoniști de a se uni într-un cuplu pur și durabil, și acorda Providenței rolul de protectoare a iubirii și virtuții. Iată adevăratul model pe care romanele trebuie să-l adopte, spunea Cervantes în Persiles și Sigismunda, în acord cu alți autori de atunci. Așa a fost să fie?
Ne vom gândi rândul viitor, revenind, de asemenea, la prețioasa intuiție a lui George Călinescu.