Puzzle
O carte care se schimbă la față
După 14 ani de la prima ediție, Mircea Mihăieș își republică volumul Despre doliu. Un an din viața lui Leon W., într-o versiune revăzută, regândită, astfel încât să-l reprezinte pe autor acum și totdeauna. Cartea este impresionantă în atâta privințe și, în primul rând, prin faptul că pune în lumină, cu claritate, o metodă de a face exegeză critică pe care autorul ar putea s-o înscrie ca marcă înregistrată cu numele său și care, e de remarcat, se regăsește în marile cărți ulterioare, cele despre Joyce și operele acestuia. În ce constă metoda Mihăieș?
Mai întâi, Mircea Mihăieș își alege ca subiect al studiului unul de extremă dificultate și foarte puțin frecventat. În cazul de față, e vorba despre kaddish, rugăciunea pe care, în tradiția iudaică, o rostește fiul de trei ori pe zi, vreme de un an, după moartea părintelui său, pentru salvarea sufletului acestuia și despre Kaddish, cartea pe care Leon Wieseltier a scris-o, după ce s-a supus acestui ritual la pierderea tatălui, Mark Wieseltier, dar și la despărțirea de Sir Isaiah Berlin, magistrul său. Primul i-a fost lui Leon W. „tată ca un învățător“, iar al doilea i-a fost „învățător ca un tată“. Subiectul cercetării, foarte îndepărtat de preocuparea comună, este, așadar, primul pas. (În paranteză fie notat, literatul român obișnuit este mai departe de această problematică decât sunt berberii Saharei de ghețarii Antarcticii…)
Apoi, în pasul al doilea, Mircea Mihăieș aprofundează subiectul fixat, îl asimilează, și-l apropriază, se identifică cu el, încât le dă cititorilor sentimentul că știe absolut tot despre ceea ce se află în discuție. Demersul său intelectual este, așa cum observa Horia-Roman Patapievici, „o investigație tulburătoare“, care se desfășoară cu rigoare și minuție, cu știința stăpânită a orfevrului, dar și cu încântătoare survoluri panoramice asupra zonei culturale respective, în întregul ei, cu pasiune, cu empatie și cu un soi de devoțiune rar întâlnită față de actul intelectual, cu o erudiție neostentativă, însă solidă, cu suplețea unor demonstrații seducătoare, în care remarcăm rafinamentul interpretărilor și capacitatea de a descoperi conexiuni culturale încărcate de sens, cu talentul formulărilor expresive, cu o bogăție și o precizie lexicală de invidiat, dar și cu, nu în cele din urmă, „acea plăcere perversă a amânării întâlnirii cu ținta“ a intelectualului/ a creatorului sofisticat.
Pasul al treilea, care înseamnă, de fapt, ridicarea întregului edificiu la un alt nivel de semnificație, este transformarea exercițiului hermeneutic într-o proză superioară, un roman palpitant, în care Leon W. și cartea scrisă de el devin personaje. Întâlnim aici acea „luptă cu cartea“, acel „dans cu cartea“ al unui om care, prin ritualul kaddish-ului, își va descoperi sufletul propriu. Ni se atrage atenția: Kaddish nu e o carte a tatălui, e o carte a fiului. O carte a descoperirii de sine și o carte a recuperării tradiției, prin dureroase căutări nu lipsite de confuzie. Născut în Brooklin – New York, din părinți evrei cu origini poloneze, Leon Wieseltier este un evreu care a renunțat la religia iudaică tradițională și a ales „o religie a cărților“ și un comportament liber („Îmi plăceau prea mult vinul și femeile“, mărturisește el…). Or, acum, pus să se supună ritualului kaddish-ului, se reîntoarce „la unu de la multiplul în care fusese scufundat“, revine la rădăcini, asumă tradiția de care se îndepărtase. Pentru el, încercarea la care se supune, kaddish-ul rostit vreme de un an, este o încercare de răspântie, cu tristețea de care se lasă copleșit (sorrow feeds me – tristețea mă hrănește, sunt cuvintele lui…), cu momente de derută, cu incursiuni abisale în memorie, cu scotociri în vechi cărți ritualice, cu durere („durerea pe care o convertește într-un prilej de a chestiona însăși ordinea ontologică sub care existăm“). Toată această luptă cu sine, toată această disperată asumare a tradiției kaddish-ului înseamnă o lucrare asupra propriei sale ființe. Care duce la desăvârșirea de sine. La capătul acestui an de extraordinar experiment „se află sufletul, sufletul reînnoit“. Fiul este însă și agentul salvării spirituale a celui mort, a tatălui. Prin kaddish se poartă un dialog între cei vii și cei morți. E „o formă de penitență pe care orice intelectual e dator să și-o administreze periodic“, e „plata prin fiu pentru păcatele părintelui“. În finalul neobișnuitului său roman în care personaj e Leon W. prins în încercarea sa existențială de răspântie, un an de kaddish, Mircea Mihăieș, autorul romanului intitulat Despre doliu, devine el însuși personaj în proza sa, cu acea emoționantă scenă a vizitei sale la Leon Wieseltier (ca vârstă, pe cei doi scriitori nu-i despart decât doi ani!) și cu descrierea călătoriei parcă fantasmatice a mamei lui Leon la Timișoara.
În fine, ajungem la ultimul pas din demersul interpretativ practicat de Mircea Mihăieș: acum, cartea sa, care la început fusese o lucrare de critică comparatistă, care ulterior se transformase într-un roman cu personaje sui-generis, se mai schimbă o dată la față, capătă încă o dimensiune și se dovedește a fi altceva, ceva mai mult. Și anume: cartea Despre doliu prin deschiderile pe care le propune, devine o construcție complexă, este cartea vie a unui gânditor original, care ne vorbește despre omul în lume, despre condiția umană fascinantă, dramatică și parcă de necuprins. Să reținem aici măcar două formulări (despre raportul dintre fiu și tatăl dispărut), din numeroasele pline de adâncime ale cărții. Scrie Mircea Mihăieș: „Rămâi treaz pentru că el ești tu. Și așa cum tu nu puteai exista fără el, acum el nu poate exista fără tine. Doliul e amintirea dureroasă a unei vieți pe care n-ai trăit-o.“ (p. 170) Și, la pagina următoare: „A păși în moartea altuia și a-i da consistență. Cu viața pe moarte călcând“. Tulburător, într-adevăr.