În jurul Nopții de Sînziene sînt născuți cîțiva dintre prietenii mei. Pe 20 iunie, regizorul Radu Gabrea. Un artist și un aristocrat pursînge. Generos în profesiune și în viață. Extrem de cultivat, rafinat, de o eleganță tandră rară. A plecat de aici, dar cînd văd cerul jos și plin de stele la Sinaia, mă gîndesc la el și la bucuria extraordinară pe care a avut-o contemplînd misterul și trăindu-și viața.
Pe 21 iunie, Andrei Șerban. Anul acesta a împlinit optzeci de ani. Pare cumva incredibil. Aerul tînăr, rebel, nu l-a părăsit nicicînd. Îmi amintesc atît de bine întoarcerea lui în România. Și toată vîlva din jururl ei. Foștii colegi, actori și regizori, pregăteau revenirea. Erau amintiți anii studenției, spectacolele făcute înainte de plecare, aventura însoțirii cu Peter Brook, La Mama și New York. Andrei Șerban a venit și a preluat funcția de director al Teatrului Național din București. A dat concurs și a ales actori tineri, actorii unei generații care era împrăștiată pe la teatrele din țară. A creat un repertoriu altfel, spectaculos, care aducea împreună partea tînără și partea matură a trupei. A creat vedetele noi și le-a ținut în prim plan pe cele deja existente. Trilogia antică rămîne partea semnificativă din istoria teatrală recentă. A făcut ca Teatrul să meargă în turnee și la Festivaluri în lumea ce se deschidea, iarăși. A readus ideea de savoare a succesului. Andrei Șerban este una dintre personalitățile cele mai puternice și mai complexe. Regizor de teatru și de operă, profesor universitar la Columbia, a lucrat cu unii dintre cei mai fabuloși actori din lume și de la noi, cu soliști remarcabili. A condus cîteva dintre cele mai inspirate workshop-uri pentru tineri actori din România. I-a inițiat. Ca și pe cei cu care a repetat și cu care a pus în scenă spectacole la București, Cluj, Iași, Timișoara, Sibiu. Indiferent de experiență. Andrei Șerban este un teribil neliniștit, o călăuză, un mentor, un fel de guru ale cărui ritualuri sînt trepte pe scara lui Iacob. Un artist pentru care teatrul este forma de salvare a sinelui și a vieții. Am petrecut atîtea ore împreună. Ceasuri bune, ceasuri rele, ceasuri grele. Poate că pe unele le voi uita. Dar nicicînd drumul prin frig și vînt de la Viena, dintr-o iarnă aspră, de dinaintea premierei cu Suferințele tînărului Werther de la Opera de Stat.
Pe 22 iunie s-a născut Valentin Nicolau. Geolog de meserie, constructor în esență. Editura Nemira, Televiziunea română, tot felul de asociații. Aflat într-o dinamică permanentă, cu un pas înaintea tuturor. Rar am întîlnit așa un om fără liniște, un vizionar, un om care scurta noaptea și lungea ziua, contaminîndu-i pe toți din jurul lui. Numărul amintirilor și gradul hohotului de rîs nu poate fi estompat de numărul anilor de cînd nu mai este. Drumul pînă la Tîrgu Jiu, la premiera cu un text scris de el, cu cei doi copii mici și Angelica, atît de bună și ocrotitoare, care asculta zîmbind o mie și una de povești. Dar știu că printre ultimele imagini care mi se vor șterge… acea noapte cînd am stat cu el și cu Aura Corbeanu, toți trei, la finalul Galei Hop de la Costinești. O noapte a fabulatoriului, altfel decît la Nedelciu… o noapte care ne va ține legați dincolo de orice graniță.
Vlad Mugur este născut și el pe 22 iunie. Magicianul. Unic. Cel uriaș pînă la cerul înalt, cabotin cît întinsul apelor, cel care desfăcea fiecare nuanță a cuvintelor care deveneau fermecate, trecute prin imaginile lui despre om, iubire, viață, prietenie. Seducătorul. Cel care pleca cu un alai de actori după el spre Nirvana. Spre absolutul teatrului și al vieții. Spre esența imaginarului. Spre cele mai extraordinare poduri din Veneția. Spre umorul enorm cît o lună plină. Vlad Mugur așa a trăit. A încălecat pe o lună mare, rotundă și plină. De acolo, cu fraze și gesturi numai de el știute, ne-a învățat pe toți cum se intră pe poarta Teatrului. Pentru că el a fost mereu tînăr. Și pentru că el știa, dezlanțuit, adevărul despre tinerețe fără bătrînețe.
George Banu ar fi împlit acum, pe 22 iunie, optzeci de ani. Citesc mesajele din arhivă. Ce legături. Atît de pline de sens. De dragoste pentru teatru. De bucurie. De îndoială. Cine mai știe unde sînt bilețelele scrise și lăsate de amîndoi la recepția hotelului Împăratul romanilor din Sibiu. Ochii de pe acoperișurile caselor din acest oraș nu s-au închis. Sînt martorii unor prietenii. Ale atîtor nopți întoarse cu fața către tot ce este teatrul, viața noastră, această iubire față de mărturisirile unice pe care numai arta asta le poate face. Pentru că este cu oameni și despre oameni. Acești ochi nu plîng. Pentru că prin ei încă mai pot să văd bastonul ploii de la Avignon și farmecele africanilor din bazar, pot să văd zîmbetul lui Pino Caramitru, și pipa lui Radu Penciulescu și mă pot învîrti la infinit prin vălătucii parfumați ai tutunului impregnat în memoria mea. În visele mele. Acolo unde păunii din Salonic și de oriunde îmbogățesc noblețea voalurilor pure de mireasă . Pentru că Păunul își întinde coada colorată ca un evantai vechi japonez și își poartă în văzul tuturor spectacolul vieții. Așa cum și eu voi purta mereu spectacolul ca mod esențial de a spune că prietenia și drumul teatrului nu sînt altceva decît acest simplu și greu „împreună“. Această călătorie pe care o faci ca să nu obosești să te cunoști. Să poți. Să vrei să afli ce este dincolo de cortine, dincolo de costume și machiaje. Dincolo de tine însuți. Să poți să speri că vezi, auzi și spui mai departe că noaptea ține în ea atîta frămîntare, și suferință, și bucurie, și mirare pentru că teatrul atunci apare. Ne poate ține sus, sus. De acolo privim. Ne privim. Noaptea se dilată. Atunci. Mereu. Stăm umăr la umăr și cerurile se desfac. Cui îi pasă că ziua este mai lungă. Sau că este tot atît cît noaptea. Cea plină de mister. De tainice rostiri. De noi. De celălalt. Astăzi sînt la Salonic. Caut păunii din mănăstirea de pe deal. Și, da, Biță, ei încep să-și rotească coada ca o podoabă. Ca dervișii care își îndreaptă o mînă spre cer și pe cealaltă spre pămînt. Și noi sîntem între cer și pămînt. Undeva…