Înțeleapta zicere populară „să te întinzi cât ți-e plapuma“ a fost interpretată de Gabriel Liiceanu, într-una din cărțile sale, prin îndemnul „ca fiecare să ia din lume atât cât poate duce“. În această dreaptă măsură, stă normalitatea și echilibrul lumii, „reglajul fin“, cum îl numește filosoful, mecanismul care împiedică inevitabila prăbușire. Numai așa nu alunecăm în haosul începuturilor lumii, în rătăcirile lipsei de repere, în ignorarea dreptei cumpene între ce suntem și ce vrem să fim.
Toate cele de mai sus mi-au fost readuse în memorie de lectura romanului Magul de la Kremlin, al scriitorului cu origini italo-elvețiene, Giuliano da Empoli, o carte care, deși își propusese să limpezească măcar o parte din enigma „Sfintei Rusii“ și a actualului Țar, mai mult o adâncește. Confesiunea-spovedanie a omului care, din umbră, a „acompaniat“ vreme de douăzeci de ani evoluția țarului răsărit din mlaștina KGB-ului, prin care reînvie un trecut căruia îi adaugă, concomitent, un plus de îmblânzire și ferocitate, ar trebui interpretată în sensul unui avertisment: „Rusia este fabrica de coșmaruri a Occidentului“; reformulând, fără emfaza unei evidente frustrări, „coșmarurile“ respective, ca semn al puterii absolute, vizează, evident, întreaga lume civilizată.
Afirmația cheie a înaltului sforar ce se dorea demiurgul renașterii imperiului răului, sub care trebuie așezată întreaga-i mitologică-poveste, nu poate fi decât următoarea propoziție: „Cine locu iește la Kremlin stăpânește timpul“. E enormi tate! Câtă fanfaronadă găunoasă! Dar asta nu e totul. Continuarea e pe măsură, amplificând fiorii reci cu care Mama Rusie își dezmiardă dintotdea una fiii: „Totul se schimbă în jurul fortăreței, în vreme ce, înăuntru, viața pare a se fi oprit, punctată doar de bătăile solemne ale ceasului din turnul Spaski și de rondurile sentinelelor din garda prezidențială. De veacuri, cel care trece pragul giganticei fosile pe care Ivan cel Groaznic a vrut-o în centrul Moscovei simte asupra lui mâna unei puteri fără limite, obișnuită să zdrobească destinele oamenilor cu aceeași ușurință cu care ai mângâia creștetul unui nou-născut. Această forță se propagă în cercuri concentrice pe străzile orașului, conferind Moscovei acea aură de amenințare permanentă care constituie mare parte din farmecul ei“. Un „farmec“ din care tinerii ( și mai puțin tinerii) ruși se-ntorc acasă în sicrie, acei „soldați de zinc“, despre care scrie în cartea sa document Avetlana Alekseievici.
Iată de ce, sub mâna de fier ( și sub talpa bocancului) actualului Țar, Rusia, cum spune, filosofic, fostul sfătuitor, „se continuă pe sine“ așa cum fusese dintotdeauna, doritoare de acea mărire care zdrobește nu numai destine individuale, dar, mai ales, popoare întregi. Adică, o lume fără reguli, „în care lucrurile se întâmplă“ după bunul-plac al celui care deține puterea absolută, creator al unor mitologii, din fericire, cum ne demonstrează istoria, de fiecare dată, efemere. Pentru că, și Țarul, și oligarhii care l-au însoțit la început, și de care s-a „lepădat“, eliminându-i fără să clipească, și tătucii bolșevismului cu KGB-ul lor cu tot, au sa crificat milioane de oameni pentru o iluzie. Pentru niște mituri – „Eterna Maica Rusie“, „Marea Putere“, „Salvatoarea Ortodoxismului“ – prin care încercau să acopere o realitate care le fugea de sub picioare.
Acea „practică tribală“, prin care șeful care începe să-și piardă puterea este sacrificat, este ilustrată cum nu se poate mai bine de istoria mai veche a Uniunii Sovietice, ca și de cea mai nouă, a Rusiei de azi. Exemplele sunt notorii; de la „tovarășii de drum“, cu care Stalin petrecea înainte să-i lichideze, la oligarhii de azi, puși în fruntea companiilor private, înlocuiți, apoi, cu „oamenii de forță“ mai utili momentului ; de la vechile servicii secrete, care și-au jucat nefastul rol până la capăt, la cele de acum, „remodelate“ pe „verticala puterii“, pentru a desăvârși opera prin care statul trebuie să fie „sursa tuturor lucrurilor“. Așa s-a ajuns la „democrația suverană“ de azi, ca o concesie pentru a fi în pas cu timpurile, în care oligarhii și oamenii serviciilor sunt elita Rusiei. Ei trebuie să îndeplinească „prima regulă a puterii“: „perseverarea în greșeli pentru a păstra intact zidul autorității“. Se putea o definiție mai clară a eșecului? Iată cum vede soluția unei reușite a societății ruse fosta eminență cenușie a Kremlinului: „Statul trebuie să-și respecte rangul. Slujitorii săi nu pot fi niște nulități care nu au reușit în privat: niște oameni care apar peste tot cu mâna întinsă, cerând de pomană. Capodopera noastră a fost construirea unei elite care concentrează maximum de putere și maximum de bogăție. (…) Personaje complete, capabile să folosească întreaga gamă de instrumente care servesc pentru a produce un impact asupra realității: putere, bani, violență chiar, aunci când altfel nu se poate. Pseudoconducătorii voștri nu sunt echipați pentru a face față unei elite de acest fel, care pare a veni direct dintr-o altă epocă, din vremea glorioasă a patricienilor Romei antice, a întemeietorilor de imperii din toate timpurile“. Câtă „mizerie“ în această „prosperitate“, cum ar spune Pascal Bruckner!
Tot acest delir mitologic, este transferat în povestea sa personală, prin care se încearcă o „reproiectare a realității“, dar, cum am văzut, având vagi legături cu… realitatea. Haosul de după 1990, pe care dă vine „povestitorul“, întreținut deliberat de „dușmanii“ dinăuntru și dinafară, și pe care țarul l-a eradicat cu „mijloace specifice“, a fost înlocuit cu teroarea „poveștilor scrise nu pentru a fi spuse, ci ținute sub tăcere“. Ceea ce a obținut Putin prin politica sa de „creare a spaimelor“ și de „dirijare a fricii maselor“ este, în definitiv, acea lume tragică și grotescă în același timp, cu imensa-i tristețe, pe care a zugrăvit-o atât de bine și Tatiana Tolstaia în romanul său antiutopie, Zâtul, „basm și realitate stranie“, cum s-a spus, despre o Rusie post-apocaliptică, postură spre care tinde cu diabolică perseverență.
Desigur, nu avem în față un manual de istorie, ci o construcție narativă, un roman, care acordă ficțiunii și imaginației roluri importante, dar care, în același timp, cum spune Beigbeder, „descrie culisele puterii ruse din ultimii douăzeci de ani într-un stil simplu, seducător și de un realism incredibil“. Măiestria romancierului, față în față cu realitatea înfricoșătoare.
Este evident că magul spune ce se poate spune, ceea ce își (i se) permite să spună, punând în scenă istoria așa cum o vede el, integrând realitatea în ficțiune ( și invers), irigându-le, narcisistic, cu fluxuri bine dozate de filosofie politică, situate, de nenumărate ori, dincolo de orice moralitate ; scuzabilă, nu-i așa, în politica mare. Doar cuvinte tandre, din partea acestui exponent indirect al sistemului, despre eșecul comunismului ( tatăl său, savantul resemnat din amurgul vieții, făcuse pactul cu Diavolul), ba, chiar, din când în când, subtil, un mic elogiu pentru romanticii narcotizați de „marile idealuri“ care au prăbușit URSS-ul. De aceea, „ideea indestructibilă“, conform lui Badiou, filosoful încurcat în mrejele marxism-leninismului, a acestei ideologii care a nenorocit lumea, este privită prin aburul lăcrimos al amintirilor paterne. O istorie-poveste împletită pe ambele fețe ale timpurilor, de la bunicul patern, căruia drumul spre cea mai înaltă administrație țaristă îi este blocat de „o bandă de idioți care decid că țarul nu mai e bun“, la tatăl director al Academiei de Științe Sociale a Partidului și beneficiar modest al „magazinelor speciale“, din care „coșul cu alimente“pleca spre familiile înalților funcționari ai regimului ; în fond, nu-i așa, doi idealiști romantici, care, în cele din urmă, din motive diferite, primul, prin brutala schimbare de regim politic, al doilea, odată cu dezghețul gorbaciovist, au fost împinși la periferia istoriei.
Dar, magul, care este un om al sincerității totale, nu se putea preda unei „tăceri sfioase“, cum ca racterizează Thierry Wolton atitudinea comuniști lor francezi cu privire la propria istorie, pronunțân du-se și asupra timpurilor care-l includ, fie și tangențial. El știe, de asemenea, că prea multă politică ar plictisi, așa că, din când în când, împă nează confesiunea cu povești, uneori comice, alteori, sentimentale, mai face câte-o concesie adevărului istoric, construind, abil, un cadru de discuție aproape prietenesc și relaxat. Confesiune sau spovedanie, cum spuneam anterior, poveștile magului sunt, mai degrabă, un cântec de lebădă (neagră), înainte de-a se scufunda pentru totdeauna.
Reluând ideea de la începutul însemnărilor, concluzia este simplă: plapuma de astăzi, care acoperă Rusia, e tot mai peticită, iar picioarele Rusiei, aproape în întregime afară, au început să degere.