În Viața mea de noapte, rețineam teoria freudiană cum că, pentru a nu fi tulburat în munca sa nocturnă, subtextuală, creierul știe să fabrice povești de răspuns la stimulii exteriori, contextuali (care, desigur, nu încetează în timpul somnului nostru), visele fiind o formă ficțională de răspuns. Visând, nu ne trezim imediat pentru a răspunde vreunui stimul sonor, de pildă, fie el indiferent ori care ne vizează anume, iar creierul, scutit de responsabilități prin intervenția visului, își poate vedea mai departe de codificarea și stocarea datelor. O ipoteză atrăgătoare: visul ca școală, ca antrenament oniric de răspuns la emoții negative reale. Profesorul finlandez de neuroștiințe cognitive Antti Revonsuo (pe internet citit) crede că, în timpul somnului, creierul nostru scanează memoria emoțională. De îndată ce identifică urme ale unei emoții negative, construiește un coșmar în jurul lor. Un fel de, ziceam eu, alertare de celule albe (leucocite) în jurul unei infecții. Un fenomen imunitar oniric. Coșmarul detonează amenințarea, o rezolvă și, deci, o neutralizează. John Locke, scriind despre memorie, imaginație, nebunie, vis, credea că durerea din vis nu are aceeași intensitate ca durerea din stare de veghe. A fost contrazis de cercetările secolului XX. Și de propriile mele vise. Tot ce simt în vis e de intensitate cel puțin egală. Ba, poate, și mai puternică de vreme ce în vis plâng adesea de durere, ceea ce nu mi se întâmplă în stare de veghe. Poate fiindcă în vis nu mă însoțește gândul activ, oarecum stăpân pe sine, ci unul latent și prelucrat.
Am putut verifica eu însămi elaborata lucrare a visului pentru a asigura continuarea somnului în situații de criză. Migrenele mele noptatice sunt „tratate“ oniric de când mă știu. Înainte de a da un exemplu, să constat că, în fond, și visul se înscrie astfel seriei de amăgiri la care recurge omul pentru a depăși inconfortabila ne-știință în legătură cu rostul/sensul vieții și al morții. Miturile și credințele nu sunt, până la urmă, decât vise mulcomitoare în fața celei mai teribile amenințări: muritudinea. Le socotim adevărate, credem în ele fiindcă rezolvă, în imaginație, în minciună, în poveste, o neliniște existențială. Suntem dependenți de poveste, prin ea ne apărăm, fie și iluzoriu, de traumele condiției de muritor. Ne putem vedea mai departe de măruntele griji ale vieții de zi cu zi, amăgiți că marile probleme au un răspunzător mai mare decât noi. Arta, cu toate formele ei de manifestare, este amăgire ridicată la un rang superior, căci, fiind creație, imită/ concurează creatorul care, în poveștile omului, e nemuritor. Adaptare la muritudine numesc toate gesturile prin care omul contracarează formele/treptele absenței sale dintr-o experiență care îl privește, îl conține, îl consumă, dar se refuză definirii fără rest. Uitarea, visul, ficțiunea fac ecran între tine și această non-experiență capitală. Ele sunt pharmacon și placebo în egală măsură. Leacuri pentru o boală fără de leac. În Brief Answers to the Big Questions (2018), Stephen Hawking propune o metaforă splendidă: cărțile, literatura sunt adevăratul ADN al ființelor umane de astăzi. Ne descriu și ne individualizează, căci scris-cititul e lucrare dublă, dar conservă și moartea destinală.
Multe dintre visele mele se leagă de migrene. Când nu ajung la limita insuportabilului încât să mă trezească, ele se prefac în mici invazii, mi-e trupul invadat de dihănii, dar ficțiunea onirică le poate încă rezolva. Spune o poveste care, oricât de stranie, de inconfortabilă, mulcomește/rezolvă durerea. Nu voi povesti aici și altele. Nimic mai plicticos decât povestitorul de vise. In-speriența onirică nu se lasă prinsă în cuvinte care să-i reproducă stranietatea, complexitatea, frumusețea. Poate fiindcă visul apelează cu precădere la vizual și tactil, sonorul e absent ori surdinizat. Privirea din vis e una laterală, nu fixă, focalizată, strict ghidată de regulile științei; face pași lăturalnici, alunecoși, probează sensuri derivate, improvizează. Nu lipsește din această privire nici sensul antropologic al efortului de a se pune pe sine în locul celuilalt pentru a-i descifra perspectiva, neliniștile, modelul de lume. Antropologii vorbesc și despre diferența dintre ochiul optic, dinamic, care nu se oprește asupra obiectului observat, ci îl vede rapid, panoramic, și ochiul haptic (termen derivând din grecescul haptomai, a atinge, a se lipi de), privire care apropie, atinge, mângâie, la figurat, contururile, într-un act insistent-delicat de (re)cunoaștere. Eul meu oniric dă târcoale tainelor eului meu diurn, nici de el știute.
*
Așadar. S-a întunecat dintr-o dată. Ridic ochii de pe monitor. Un nor negru, câlțos, s-a lăsat brusc peste oraș. Îl văd pe fereastra redacției. Nu mă sperie, am mai văzut stranii nori negri opriți deasupra casei, parcă la pândă, ca niște dihănii. Dar ceva e altfel de data asta. Salvez rapid ce am lucrat și îmi adun lucrurile. E o liniște amenințătoare. Am dintr-o dată „inimă rea“, cum ziceau mama și bunica, adică o tristețe fără motiv, o înfiorare neagră, o presimțire vagă a ceva rău ce urmează să se întâmple. Ceilalți s-au risipit grăbiți care încotro. Cobor bâjbâind în curte și ies în stradă. Îmi simt inima pulsând în gât. Orașul e pustiu. Nicio mașină, doar câțiva trecători palizi, grăbiți, care nu par să mă vadă. Pășesc greu, tot mai greu. Parcă nu-s picioarele mele. Mă așez pe o bancă. Tâmplele îmi zvâcnesc. Mă doare îngrozitor capul. Închid ochii, îmi prind fruntea în palme și mă leagăn înainte și înapoi șoptindu-mi tărăgănat și prelung: „nu mai pooot, nu mai poooot, nu mai vreaaau“. Aud pași apropiindu-se. Nu ridic privirea, nu mă opresc din bocet. Însoțitorul se așează lângă mine, îmi ia mâna într-a lui și îmi zice să mergem, are soluția. Mă ridic, îl urmez. Mergem o bucată de vreme pe o cale ferată părăsită, cu șinele ruginite și traversele de lemn putrede. Mă poticnesc, gata să cad, la fiecare pas. Paralel cu noi, în dreapta, un drum de țară pe care înaintează, stârnind colbul, o mulțime de oameni tăcuți, privind țintă înainte, oarecum încolonați, pășind cadențat. „Unde merg oamenii ăștia?“, întreb. „Se grăbesc să nu piardă urletele. Așa fac de fiecare dată“. „Ale cui urlete?“ „Ale tale, firește. Credeai că operația nu doare?“ Înghit în sec. Mergem o vreme în tăcere. „Mai avem mult?“ „Am ajuns“, zice el, deschizând o poartă de fier forjat tocmai ivită în calea noastră. Intrăm într-o curte năpădită de buruieni și ne îndreptăm spre o ușă mare vopsită în roșu. Dă într-o hală industrială dezafectată, am mai văzut multe la fel în fotografii pe internet. E joasă, afumată, cu paturi de metal înalte risipite la întâmplare, printre utilaje defecte, ruginite, acoperite de pânze de păianjen. Miroase a motorină. În fiecare pat, câte un pacient ras în cap, întins pe spate, dar sprijinit în coate, așa încât capetele chiluge nu ating pernele. Cearșafurile sunt murdare, boțite, dar ei poartă cămăși lungi, sclipitor de albe, și câte o năframă colorată la gât. Sunt famelici, stranii, parcă pictați de Egon Schiele. Se uită țintă la mine. În tăcere. Pe frunți, disting cicatrici subțiri, urmele ferestrăului care a deschis calota, îmi zic. Primesc o cămașă și urc într-un pat liber, lângă fereastră. Zeci de figuri se zgâiesc prin geamul murdar, încercând să mă vadă. Închid strâns ochii. Când îi redeschid, stau sprijinită în coate și am o cicatrice pe frunte. Durerea nu a scăzut. Istovită, descurajată, încerc să-mi las capul pe pernă. Nu reușesc, ceva mi se împotrivește. „Nu poți folosi perna, îmi spune cineva fără chip, așa e procedura, altminteri poezia nu mai sună cum trebuie și se șterg literele“. „Înțeleg“, răspund. Explicația mi se pare logică. Toți pacienții au dispărut și în locul lor zac pe pat cărți vechi cu litere aurite pe cotor. Nu reușesc să descifrez titlurile. „Pot pleca?“, întreb. „Da, când dorești, mai mult nu putem face“. Îmi culeg hainele de pe podea și mă îmbrac repede. Ies, cu pantofii în mână.
Curtea buruienoasă a dispărut și ea. În locul ei, un lac cu apă verde-fiere, vâscoasă și cumva catifelată, cu zone turcoaz, străvezii, prin care pot vedea flori uriașe, cărnoase, roșii și violet, ițindu-se prin încâlceala de alge vineții. Încerc apa cu vârful piciorului. E călduță și pare adâncă. „Cum voi reuși să ajung dincolo?“ mă întreb în șoaptă, trăgându-mi încălțările în picioare. „Te ducem noi“, îmi răspunde calm R. „L-am adus și pe C., ține-te de noi, vrem să-ți arătăm ceva“. Mă supun. Îi prind de braț și începem traversarea. Apa îmi ajunge până la brâu, uneori până la gât. Îmi stăpânesc panica, deși abia mai respir de spaima că mă voi îneca. Ne strecurăm anevoie prin hățișul de flori exotice. Le ating în trecere, sunt gelatinoase, transparente, reci ca gheața. Mi-ar plăcea să le țin minte cu loarea și forma, îmi zic, să încerc să le pictez. Ajungem pe malul celălalt, urcăm pieptiș. Migrena e la locul ei. Suntem acum pe o insulă cu pământ cărămiziu, ca în deșerturile australiene. E foarte cald. Hainele ne sunt uscate, n-a rămas nicio urmă de umezeală din traversarea lacului. C. îmi arată că pantofii ne sunt de-a dreptul prăfuiți. Zâmbește ca unul care știe bine ce se întâmplă, dar deloc dornic să-mi explice. Privesc în jur. Ici-colo, mici oaze de plante luxuriante, intens colorate. Ceva mai încolo, un castel pe jumătate în ruină, din piatră roșiatică și cu plante agățătoare până la turnuri. Îmi place. „Știam că o să-ți placă, zice R. De aici, te descurci singură. Plimbă-te prin încăperi, în ultima vei avea o surpriză. Acum poți să-ți scoți firele“. Cei doi se îndepărtează, dispar. Eu îmi ating tâmplele. Pipăi cicatricea și descopăr un fir de ață, cu un fel de nod. Îl prind bine și trag. Nu se întâmplă nimic, durerea e năucitoare. Trag și mai puternic, răsucind firul pe degetul arătător. Se aude un pârâit și iese la iveală o râmă roșu-vineție, de grosimea unui deget și mai lungă de o șchioapă. O smulg cu forță și o arunc la pământ. Se prelinge printr-o crăpătură a pământului ars de secetă. Zâmbesc larg, lăcrimând de bucurie. Respir adânc. Durerea a dispărut ca prin minune!
Intru în castel. Trec dintr-o încăpere în alta. Pe pereți, firide. În fiecare, un fel de înscenări după pânze de Vermeer, Rembrandt, Vlaminck, Van Gogh, Turner, Vruber, Cezanne, Velázquez, Sargent. Trec de la una la alta, încercând să ghicesc (ori să provoc?) scena următoare. Ajung în ultima încăpere. Caut în jur surpriza. După un paravan, iat-o! Ușa mea uitată din atâtea alte vise. Îmi amintesc adesea în vis de alte vise, nu mă mir deloc. O recunosc din nou, cu aceeași înciudare că am uitat-o, că, uite, o puteam folosi și n-am făcut-o. O deschid. Da, ea e. Mă izbește mirosul de alge, de soare. O plajă îngustă, caldă, cu nisip mărunt, câțiva copaci răzleți lângă o stâncă joasă, cenușie, și Marea. Valuri vineții tighelite cu spumă albă vin și se sparg la picioarele mele. Sunt desculță. Privesc orizontul de o limpezime ireală ca printr-un geam de acvariu, trag în piept mirosul sărat și proaspăt al mării. Câteva mici terase pline de flori, o casă mică albă, șezlonguri îngropate sub cărți care mă așteaptă. Într-o parte, o stâncă înaltă, ca un străjer, acoperită ici-colo de tufișuri de toate culorile. Ce bine, îmi zic, e varianta bună a casei-cu-multe-încăperi, nu cea cu ușa care nu poate fi încuiată, care deschide amenințător și nu poate fi închisă, aruncând în aer rostul de adăpost al celorlalte încăperi. Nu trebuie să mă zbat s-o prind în țâțâni, s-o fac să stea în canat, să închidă, să apere, să nu mă lase în voia unui afară străin și rău. Nici nu deschide spre vreo scară suspendată, frântă înainte de a ajunge jos, lăsându-mă între etaje, cu golul dedesubt. Nu! E prietenoasă, mă lasă să mă bucur de priveliște. Mă ocrotește… A funcționat, din nou, sistemul imunitar oniric.