Prezența lui Lucian Blaga ca atașat de presă al Regatului României la Berna (1928-1932 și 1937-1938) marchează o perioadă foarte importantă a literaturii române în Europa. Ea a început sub cele mai bune auspicii, prin colaborarea cu un renumit reprezentant al literelor elvețiene, de aproximativ aceeași vârstă cu el, Hugo Marti (1893-1937). Acesta fusese, timp de peste un an (1915-1916), profesor particular în familia prințului Nicolae G. Cantacuzino, care, la intrarea României în Primul Război Mondial, și-a încredințat cei doi copii tânărului lor educator, pentru a fi duși în Elveția neutră. Gestul de rară cutezanță, mai ales în vreme de război, din partea generalului Cantacuzino, și de mare curaj și devotament din partea lui Marti au avut fericitul rezultat că, după aventuri numeroase, călătorind cu trenul prin Rusia și Scandinavia, au ajuns cu toții, în 1919, nevătămați, în țara alpină.
Relațiile lui Marti cu românii nu se opresc însă aici. Cunoscând societatea românească și limba română, el devine un ambasador din inițiativă proprie al României în Elveția. Începând din 1921, ține conferințe despre folclorul românesc și, ca redactor cultural al marelui ziar Der Bund, care apărea la Berna, publică articole despre folclorul nostru; a tradus aproximativ 100 de pagini de poezii populare românești în germană, care au rămas până astăzi necunoscute. Mai mult, Marti dedică românilor două dintre scrierile sale: Rumänisches Intermezzo. Buch der Erinnerung, 1926 (Intermezzo românesc. Cartea amintirii), și Rumänische Mädchen. Zwei Novellen, 1928 (Româncele. Două nuvele), ambele traduse parțial de L. Blaga în limba română. Lucrările despre români ale autorului elvețian câștigă într-atât admirația poetului român, încât, în prefața la Cartea amintirii, scrie: „N-am putea, oare, să revendicăm pentru noi pe acest scriitor? Am avea un autentic poet şi un mare scriitor mai mult.“
Fruct al colaborării dintre Blaga și Marti este și numărul special al suplimentului literar al ziarului, „Der kleine Bund“, dedicat literaturii române, fenomen foarte rar până atunci. Traducerea de către H. Marti a unor poezii și mai ales a dramei Meșterul Manole, de Lucian Blaga, pentru a fi jucată în sesiunea 1929/1930 a Teatrului municipal din Berna, reprezintă apogeul acestei prietenii.
Premiera dramei lui Blaga a fost pregătită minuțios de Marti. El publică în suplimentul literar „Der kleine Bund“ din 17 noiembrie 1929, p. 361-364, amplul articol intitulat Volkslied und Drama vom Meister Manole (Cântecul popular și drama Meșterului Manole), venind în întâm pinarea prezum tivului public spectator, cu informații despre opera lui L. Blaga și despre substratul ei folcloric. Marti arată că, pentru publicul larg și cultivat central-european, tema dramei este destul de greu de înțeles; în orice caz, ea nu poate fi așezată pe același raft de bibliotecă alături de literatura americană. Pentru asta, scrie Marti, trebuie să te uiți pe alt raft, acolo unde se află Herder, Goethe și Jacob Grimm. El imaginează peste timp un dialog cu Goethe, pe care îl întreabă dacă își amintește de traducerea primită de la Grimm a unui text folcloric sârbesc – era în anul 1824 – pe care acesta îl considera cântecul cel mai impresionant al tuturor popoarelor și timpurilor. Textul l-a impresionat și pe Goethe, care l-a publicat în revista sa Über Kunst und Altertum. Da, Goethe își amintea și, ca dovadă, a luat un volum în care era publicată traducerea de către Grimm a versiunii sud-est europene a cântecului despre ridicarea Cetății Skutari, în fapt, o variantă a celei publicate de V. Alecsandri despre construirea Mănăstirii Argeșului. Aceasta e tema dramei lui Blaga. Marti povestește detaliat conținutul baladei românești despre soarta tragică a celui mai mare arhitect din vremea sa (sec. al XIV-lea), care, pentru a construi cea mai frumoasă mănăstire din lume, e nevoit să sacrifice ceea ce avea mai drag, pe propria soție. Superstiția că ridicarea unei clădiri pretinde un sacrificiu uman (Bauopfer), aflată la baza baladei, e cunoscută – scrie Marti – și în legende germane despre construirea unor cetăți și diguri. E o introducere extrem de bine gândită, subtilă, care arată că tema dramei lui Blaga nu e deloc exotică: ea s-a bucurat de aprecierea lui Grimm și Goethe și e prezentă în folclorul german.
Marti scrie frumoase cuvinte de apreciere la adresa poetului și dramaturgului Blaga. Meșterul Manole tratează o temă general umană, care face parte din literatura universală (Weltliteratur). Opera lui este remarcabilă nu numai prin arta matură, ci și prin stilul ei biblic-baladesc, care îi arată legătura cu poezia populară dintr-o anumită perioadă a evoluției ideilor în Europa.
În același număr al suplimentului literar (p. 365-367) e publicată traducerea lui Marti a nucleului dramei, și anume, scena în care Mira sosește cu prânzul la zidari și are loc sacrificiul propriu-zis (actul III, scena III). Articolul, traducerea și publicarea acestui fragment în avanpremieră au contribuit cu siguranță la sensibilizarea spectatorului elvețian față de tema dramei și a dus la succesul deosebit al spectacolului de la Berna, așa cum rezultă din presa vremii. Fără să vrem, ne întrebăm: câți scriitori români au fost dăruiți cu o prietenie atât de frumoasă și de devotată a unui autor străin? Meritele scriitorului elvețian trebuie să fie puse în valoare de istoria noastră literară, Marti fiind una dintre căile de pătrundere în Europa a literaturii române moderne, ale cărei rădăcini se află, totuși, în vechea tradiție culturală națională.
Numeroasele ecouri ale premierei de la Berna au fost sistematizate în manuscrisul A-06-b/02 al Bibliotecii Naționale a Elveției, unde e adăpostit lăsământul lui Hugo Marti. Cele cinci pagini dactilografiate, intitulate Pressestimmen (Voci din presă), reproduc integral o cronică și citate din opt publicații din România și zece din străinătate (Elveția, Germania, Italia): ele se referă la spectacolul din 29 noiembrie 1929, cu Meșterul Manole, de Lucian Blaga, la Teatrul municipal din Berna, a cărei premieră avusese loc la București, în aprilie același an; citatele din română au fost traduse în germană, iar celelalte sunt redate în original.
Manuscrisul nu e datat, nici semnat. Știm doar că exemplarul de la Biblioteca Națională a Elveției a aparținut lui Hugo Marti, care a introdus cu mâna două mici precizări. Să-l fi redactat el, ca să-i facă o bucurie lui Blaga, sau să fi fost pregătit de poetul însuși, ca parte a unui raport asupra activității lui literare, diplomatice și de dramaturg, trimițând un exemplar scriitorului elvețian, care a tradus drama? O recompensă care demonstra că munca lui Hugo Marti a contribuit la un asemenea succes al premierei? Puțin probabil. Într-un mesaj din 29.05.2023, colegul Vlad Pappu mă asigură că un exemplar al acestui manuscris se află și la Muzeul Național al Literaturii Române din București; dl Pappu exprimă totodată opinia că manuscrisul trebuie să fi fost redactat de Cornelia Blaga, ceea ce pare întru totul verosimil. Dar indiferent cui datorăm manuscrisul, e sigur că poetul și l-a asumat. Iată cum comentează gazetele spectacolul cu piesa autorului român.
„Clar delimitat de improvizațiile obișnuite ale repertoriilor teatrale, atât prin intensitatea acțiunii, cât și prin minunata limbă în care e scrisă piesa, Lucian Blaga a oferit certificatul de noblețe al unei generații, hotărâtă să pătrundă din nou în circumscripțiile tainice ale creației“ („Curentul“).
„Această reprezentație constituie punctul de cotitură a evoluției teatrului românesc“ („Dreptatea“).
„Atmosfera, succesiunea ideilor, dialogul care sfidează viața și siguranța cu care sunt marcate perso najele au oferit publicului o seară plină de artă superioară“ („Îndreptarea“).
„Secretul prin care Lucian Blaga farmecă și încătușează este deplina armonie între formă și conținut“ (Rampa).
„Acest mare spectacol de artă marchează o victorie în analele teatrului național“ („La Nation Roumaine“).
„Domnul Lucian Blaga a venit la teatru cu o frumoasă reputație obținută pe teren literar, iar debutul lui pe scenă sporește această reputație“ („L’Indépendance Roumaine“).
„Lucian Blaga este primul care a reușit să scrie o piesă românească, adică: o piesă în spiritul poporului nostru, care este în același timp general valabilă și care poate fi reprezentată oriunde. E capodopera noului teatru românesc“ („Ultima oră“).
În „Deutsche Rundschau“ (Berlin) a publicat Oskar Walther Cisek o amplă cronică în care face mai întâi o prezentare generală a evoluției teatrului românesc, pe care îl consideră mai sărac decât poezia și proza. După Caragiale și Davila – scrie el – au urmat piese franceze de bulevard, Ibsen și naturaliștii germani, plictisitoare drame cu subiecte de basm sau istorice. Ca protest împotriva acestor încercări de a obține efecte ieftine a venit înainte de război (de Primul Război Mondial) Mihail Sorbul, cu Patima roșie, care, prin exigenta ei construcție și prin abordarea unor probleme moderne ale societății, reprezintă unul dintre cele mai importante evenimente ale teatrului românesc. La aceeași înălțime s-a ridicat, după el, G. Ciprian, prin Omul cu mârțoaga, o comedie bine scrisă, compusă din exagerări și paradoxuri, care amintesc piesele lui Wedekind. Tot așa s-a ridicat Gib. I. Mihăescu prin Pavilionul cu umbre. Lucian Blaga a călcat însă pe cu totul alte căi. În dramele lui trăiesc împreună mitul și prezentul legendar, dincolo de psihologia măruntă. Realitatea devine mit, egal dacă în centrul piesei se află un zeu al strămoșilor (ZamolxeAm văzut mai sus amplul articol al lui Hugo Marti, în „Der kleine Bund“, despre opera lui Blaga, din care manuscrisul extrage afirmația după care Meșterul Manole este o puternică probă a unei remarcabile arte, care ne dă posibilitatea de a o privi în legătura ei esențială cu pământul matern al poeziei populare, și care se încadrează într-un capitol al evoluției ideilor în Europa. Păcat că ea e prea puțin cunoscută, deși, începând de la Goethe, tema aparține literaturii universale. ), scene din perioada reformei în Transilvania (Tulburarea apelor), elementare evenimente contemporane (Fapta) sau construirea catedralei de la Curtea de Argeș (Meșterul Manole). Tragicul e legat de taine superioare, îmbrăcate în forța șocului, demnitatea și capacitatea de transformare a unei limbi al cărei zbor abrupt nu se teme nici de cele mai mari înălțimi. Limba română e ridicată deseori prin manifestări simple și pline de bogate consecințe ale gesturilor legendei la nivelul unei largi monumentalizări, în care omenescul se varsă, pentru a da sens unei suferințe superioare. Autorul nu se pierde niciodată în amănunte naturaliste, niciodată nu vânează conflicte a căror forță interioară nu poate prelua și dezlegarea unei mari simbolici. Prin aceasta, Lucian Blaga este nu numai reprezentantul unei noi tendințe în literatura română, ci și al acelora care, ca români, vor conta în Europa.
Am văzut mai sus amplul articol al lui Hugo Marti, în „Der kleine Bund“, despre opera lui Blaga, din care manuscrisul extrage afirmația după care Meșterul Manole este o puternică probă a unei remarcabile arte, care ne dă posibilitatea de a o privi în legătura ei esențială cu pământul matern al poeziei populare, și care se încadrează într-un capitol al evoluției ideilor în Europa. Păcat că ea e prea puțin cunoscută, deși, începând de la Goethe, tema aparține literaturii universale.
În același ziar, președintele Societății Etnografice a Elveției, Gian Bundi, scrie că, prin tema preluată din legendele țării sale, care conservă atmosfera vremurilor mítice, poetul ne impresionează ca puțini alții în vremea noastră. Inspirația poetică este curată și grandioasă și nu l-a părăsit niciun moment pe autor.„Blaga a modelat tema tragediei creatorului, dar el a dispus și de forța de a umple forma legendei cu imagini noi. Valoarea piesei e dată tocmai de forma convingătoare în care se revarsă imaginile vieții moderne, care provin din credințele țăranului român. Limba îl arată pe drumul expresiei curate, neconvenționale. Autorul dispune de o surprinzătoare mulțime de imagini individuale“ („Neue Berner Zeitung“).
Imaginea de bază a dramei este că un om sacrifică pentru opera lui ceea ce are mai drag și prin aceasta se prăbușește, în timp ce opera lui rămâne. Poetul renunță intenționat la toate relațiile cu lumea noastră contemporană și își transpune personajele în mítica lume crepusculară din care apar cu extraordinară forță, neîntrerupt, instinctele și apucăturile care influențează activitatea omului. O limbă cu o superioară putere de expresie, care ne vorbește minunat și prin măiastra traducere a lui Hugo Marti, ne înfățișează peisajul românesc larg, apele, munții, cerul sudic, și dă înfiorătoarei legende arhaice o impresionantă intensitate de simțire („Basler Nachrichten“).
În „Neue Zürcher Zeitung“ se afirmă că Lucian Blaga și interpreții dramei lui primesc un respectuos mulțumesc al Teatrului municipal din Berna, iar Journal de Genève scrie că piesa lui Blaga va fi cu siguranță momentul de vârf al sesiunii teatrale 1929-1930.
În „Oberländisches Volksblatt“ se scrie că maestrului dramaturg român i-a reușit o operă splendidă, care captivează puternic și impresionează pe spectator. E o dramaturgie de stil superior, de felul căreia numai arareori poate fi văzută pe scenă.
Din Roma, „Il Messagero“ scrie că Lucian Blaga a reușit o dramă foarte frumoasă. Vechea idee că omul care și-a dedicat viața unei mari opere trebuie să renunțe la dragostea lui terestră a găsit în acest autor o expresie puternică și originală.
Manuscrisul se încheie cu „Berliner Börsen-Courier“, care scrie: „Teatrul municipal din Berna are meritul de a fi pus în valoare premiera unei drame interesante și originale a unui autor încă necunoscut în Germania, dar apreciat în patria lui ca un mare talent poetic. Piesa se intitulează Meșterul Manole și tratează în mod captivant povestea constructorului catedralei, a cărui operă e zădărnicită de forțe suprapământene până când, de bună voie, arhitectul sacrifică ce are mai drag. Ideea de susținere a operei în care noțiunea mític-păgână a vrăjii sângelui pare transpusă în lumea de gândire creștină este că numai prin sacrificiul suprem e posibilă eliberarea omului. Opera se remarcă prin frumuseți ale limbii, care ies în evidență prin excelenta traducere a scriitorului elvețian Hugo Marti.“
E clar că acestea sunt doar o parte din ecourile la premiera lui L. Blaga la Berna. În manuscrisul avut la dispoziție nu figurează foiletonul lui Felix Aderca, intitulat Propagandă? Nu! Creație! („Adevărul“, 7 decembrie 1929), probabil datorită stilului său polemic, dar e citat de Dorli Blaga în Manuscriptum 1983, p. 105. Într-adevăr, autorul romanului Orașele scufundate menționează șase periodice, „cele mai de seamă din Elveția“, dintre care două nu figurează în manuscrisul care ne preocupă, și anume: „National Zeitung“ și „Berner Tagblatt“. Aderca scrie: „am păstrat colecția întreagă: documentele sînt de primul rang“ (ap. Manuscriptum 1983, p. 105, n. 7). El mai scrie că „ceea ce a făcut d. Blaga pentru cunoașterea și prețuirea României în străinătate n-a costat niciun leu și nu s-ar plăti cu milioane – economisite în Elveția pentru propagandă violentă aiurea – și îl pune pe același nivel cu bobul de grâu: bob de aur prin propria-i calitate!“
Dorli Blaga oferă o listă cu și mai multe periodice românești și străine (aproape 30 la număr) împreună cu datele bibliografice exacte ale acestora, care comentează opera blagiană („Manuscriptum“, p. 105, n. 6). Cercetarea tuturor textelor ar putea aduce și alte detalii demne de atenție cu privire la momentul Blaga din istoria teatrului din România și a Teatrului municipal din capitala Elveției. Cât de importantă este prezența noastră culturală în Europa s-a văzut în anii premergători Unirii Principatelor din 1859 și ai Marii Uniri din 1918, cultura fiind unul dintre factorii cei mai importanți care au determinat marile puteri să accepte realizarea acestor două evenimente cruciale din istoria noastră.