Cum se vede lumea prin ochii unui măgar? Aceasta pare să fie miza cinematografică și totodată etică a filmului lui Jerzy Skolimowsky, care a primit Premiul Juriului și premiul pentru cea mai bună muzică la Cannes în 2022. Nu ne aflăm pe deplin nici în logica parabolei desfășurate ca în Măgarul de aur al lui Apuleius, unde un om prins printr-o vrajă în trupul animalului înregistrează lumea fiind în deplinătatea conținuturilor sale afective, morale și cognitive, dar nici în genul de observație naturalistă a romanului lui Andrzej Zaniewski, Șobolanul, unde nu depășim (cu mult) perspectiva simțurilor unui șobolan, nici la mijloc cu romanul lui Yoko Tawada, Memoriile unui urs polar, unde personajul-animal dezvoltă propriile sale considerații despre ce se întâmplă cu lumea, fără să-și piardă animalitatea. Am putea spune că este câte ceva din toate acestea. Măgarul care răspunde la numele de Eo este eliberat dintr-o servitute, cea a lumii circului, care-i oferea totuși și un confort, dragoste din partea Kasandrei (Sandra Drzymalska) și cruzime din partea unui amploaiat modest. Ocazia eliberării surprinde spectacolul festivist-ridicol unde primarul taie cu o foarfecă uriașă panglica în fața unui grajd, ocazie de discursuri inepte, fețe rumene și șliboviță.
Călătoria măgarului începe prin eliberarea sa, care nu este totuna cu libertatea sa, pentru că Eo nu este un animal sălbatic, e obișnuit să trăiască în preajma oamenilor, buni și răi deopotrivă, este legat de ei chiar și când este dezlegat. Aventura sa este în mare parte o hoinăreală, prin Polonia, apoi prin Europa, unde on the road ia aspectul unei pajiști, al unor coline, al drumurilor de țară, dar și al străzilor unor mici orășele. Ce vede Eo sunt numeroasele peisaje, lumea definită de imagini și, în mod cert, de mirosuri, pe care filmul nu are cum să le pună în valoare. Cunoscutul regizor polonez construiește de la bun început o perspectivă etică, deoarece punctul de vedere este încredințat inocenței animalului, așa cum romancierii mizau pe personajele-copii pentru a obține același efect de punere sub lupă a lumii absurde și încărcate de cruzime a adulților. Numai că, în sine, animalul nu are capacitatea de a judeca situațiile, de a edifica o morală oarecare, de a urmări acest carusel al binelui și al răului în care intră. Imaginile de pe retina sa, filmată în câteva rânduri, sau cea pe care o proiectează câmpul său vizual blurat sunt trucurile, care sunt menite să ne aducă aminte că îi este încredințată perspectiva. Însă nu totul stă în ochiul animalului. Dacă Eo vede ce se află în jurul lui, câmpul vizual aparține totuși regizorului și are o deschidere fluctuantă în scene care includ personajul-măgar, și se bazează pe capacitatea noastră de a discerne binele de rău, frumosul de urât. Există o lume a inocenței, unde copiii se joacă cu animalele cu o bucurie nedisimulată, un fel de pastorală nostalgică a unei idilice vieți de la țară, însă lumea în ansamblul ei este departe de a fi una blândă, omenoasă, primitoare. Măgarul încape pe mâinile suporterilor unor echipe de fotbal pentru care violența constituie un stil de viață. Pentru una dintre victorii, măgarul este sărbătorit pentru a o fi adus, însă cei care-l sărbătoresc o fac brutal, îi suflă fum în ochi, încearcă să-i dea să bea alcool, îl asurzesc cu hărmălaia lor. Membrii galeriei adverse vin să răzbune umilința într-o încă ierare cu bâte, iar măgarul este și el rupt în bătaie, lăsat lat.
Regizorul polonez vizitează și o lume rurală a unei țărănii uitate, bune, farmecul unor peisaje campestre, silvane fumegând aburii dimineții sau în amurg inundate de un roșu acrilic- hematoreic, de o frumusețe care împinge cadrul nu atât spre pitorescul unor tablouri, cât spre o imagine virtuală, către suprareal. La un moment dat, izolat în pădure, noaptea, asupra sa se intersectează ca într-un thriller-SF laserele verzi ale puștilor vânătorilor de lupi, așa cum putem vedea un câine-robot executând mișcări complexe pentru a face față terenului accidentat, ca și cum regizorul ar sugera că viitorul nu aparține animalelor, ci cyborgilor, și că exterminarea este în gena prădătorului alfa, omul. Uneori, camera surprinde vulpi închise în cuști, cu pupilele întunecate luminate de câte o scânteie de viață, imaginea animalelor în cuști sugerând o lume în care animalele sunt sclavii destinați masacrului.
În mod cert, nu avem aici perspectiva animalieră, camera survolează întinderi împădurite, panoramarea este efectul dat de cameră și decupează scene din lumea oamenilor, scene deloc flatante. Omul a proiectat adesea în animal dorința sa de libertate, păsările o întruchipează poate cel mai des, pentru că în arie simbolică nimic nu pare mai eliberator decât zborul. Patrupedul nostru se apropie însă de un alt animal pe care imaginarul l-a înzestrat cu aripi, în basm, calul, iar în câteva rânduri, Skolimowski ne înfățișează cai care aleargă, cai îngrijiți, spălați, țesălați, o condiție aristocratică la care măgarul nu poate accede. Înainte de a vorbi de condiția umană, condiția calului și a măgarului diferă, există și aici clase sociale, ierarhii etc. În treacăt, regizorul pare să întărească această posibilitate atunci când, la final, îi introduce pe Contesa (Isabelle Huppert) și pe fiul ei (vitreg?), Mateo (Mateusz Kosciukiewicz), cu sugestia unei relații incestuoase, „împotriva naturii“, un comentariu subtil cu privire la o denaturare sistematică și pe cale largă întreprinsă de om. Și totuși, Mateo este un prieten al lui Eo, el este cel care-l salvează temporar, care întreține un dialog cu el, mărturisindu-i că este un carnivor care i-a mâncat adesea semenii, fără a înceta să-i fie dragi. Poate că acesta este marele paradox al umanității, amestecul de dragoste și cruzime, caracterul selectiv al binelui în raport cu frații noștri mai mici, ocrotindu-i pe unii, sacrificându-i pe alții, vânându-i fără alt scop decât plăcerea, organizând industrial exterminarea, vizitându-i la grădinile zoologice, urmărindu-le spectacolul la circ, crescând alături de ei, apreciindu-le gustul în farfurie. Iar dacă Skolimowski a ales un măgar să ne reamintească lucrurile acestea, este pentru blândețea și modestia sa și poate și pentru faptul că un om desăvârșit l-a apreciat când l-a ales să-L poarte la intrarea sa în Ierusalim.