Recent, Ioan Cristescu a publicat două volume despre teatru: Drama Liturgică. Teatrul religios (Editura Eikon) și Drama uitată. Primul volum se referă la ceea ce titlul indică, începînd cu dramele liturgice din secolele VII-X și trecerea lor în profan, ajungînd pînă la teatrul cu tematică religioasă din literatura noastră, de la Didahiile lui Antim Ivireanu la autori ca V.I. Popa, Radu Stanca, Victor Papilian. Este o carte care îi interesează pe specialiștii istoriei teatrului. Drama uitată, în schimb, poate atrage atenția publicului „profan“, iubitor de teatru, dar și de literatură română în general. Ioan Cristescu, ale cărui preocupări privind literatura dramatică și critica teatrală datează încă din vremea studenției, își propune să recitească dramaturgia românească din perspectiva uitării, mai exact împotriva ei și a opiniei, exprimate uneori chiar de critica literară, că dramaturgia românească, mai ales cea din perioada comunistă, este de valoare minimă sau nulă. O prejudecată, desigur, ca să o numesc cu delicatețe, dar una greu de învins.
Autorul studiilor adunate acum într-un prim volum, un iubitor de teatru, dar mai ales un iubitor de literatură, astăzi profesor universitar de istoria teatrului românesc și universal, constată că istoricii literari se abat ei înșiși de la literaritatea textului dramatic și își bazează concluziile minimalizatoare pe mijloacele de expresie dramatică: spectacole nereușite sau care falsifică textele, teatrul TV, de tristă memorie adesea, din ultimele decenii ale comunismului, adaptări de tot felul.
Astfel, prezumția că unele texte nu au fost jucate sau au dus la spectacole (sub)mediocre a condus la rezerva criticii chiar față de dramaturgia unor autori precum Camil Petrescu sau Lucian Blaga, ce-i drept greu de jucat, și a atras asupra lor o nedreaptă eclipsă. Ioan Cristescu poate fi considerat – în încercarea de a privi textul dramatic drept literatură și independent de rezultatul scenic pe care-l comentează criticii de teatru – un discipol al regretatului Mircea Ghițulescu.
În căutările sale, Ioan Cristescu recunoaște că unele piese și chiar opera unor autori, fie și jucați, îndreptățește neglijarea lor ca scriitori. Nu se referă la unii ca Haralamb Lecca sau Mihai Polizu Micșunești, nici la Ronetti Roman sau Enric Furtună. Însă el are dreptate cînd spune că față de Gellu Naum, Tudor Mușatescu, Ion Minulescu și alți autori de acest nivel, la care l-aș adăuga și pe Radu Stanca, subiectul tezei de doctorat a lui Ioan Cristescu, uitarea este de fapt o ingrată ignorare.
În studiile sale din volum, Ioan Cristescu începe cu poezia dramatică eminesciană, pentru a ajunge la literatura dramatică a poetului național și la „dodecameronul“ incomplet (doar 11 drame) al acestuia. Autorul continuă cu Nicolae Iorga, un studiu de caz despre dramaturgia istorică în continuitatea lui Delavrancea, acesta influențat de Shakespeare și de tragedienii francezi. Este interesantă observația că Iorga disociază textul pentru teatru și spectacolul teatral și că nu a fost propriu-zis un cronicar teatral, ci „animator și teoretician“ căutînd mai ales rolul educativ al teatrului în experiențe precum Teatrul popular de la Văleni.
Urmează în cuprinsul cărții un capitol despre Dan Botta. Acesta a fost „un dramaturg interesant“, crede autorul, fără a omite să menționeze însă „șubrezenia structurii dramatice“. Finalul, ultimele 30 de pagini, este dedicat lui Gellu Naum, începînd cu poezia acestuia, trecînd la structurile dramatice ale romanelor și ajungînd la cele patru piese propriu-zise ale suprarealistului, trei dintre ele apărute abia în 1979 și valorificate scenic încă mai tîrziu, un rol în reprezentarea lor avîndu-l Ion Cocora cu care, în acea perioadă, Ioan Cristescu a și colaborat.
Va fi interesant de urmărit felul în care istoricul și criticul va continua să se refere la „drame uitate“, de care literatura noastră nu duce lipsă, dar care lipsesc tocmai din teatre. Chiar autorii jucați pînă aproape de sațietatea publicului cu aceleași și aceleași piese (Kirițescu cu Gaițele, V.I. Popa cu Take, Ianke și Cadîr, T. Mușatescu doar cu Titanic Vals și rar cu … Escu) au piese acoperite de o tăcere nedreaptă, rezultat al unor concepții regizorale și manageriale leneșe și defectuoase care duc la producții teatrale redundante.
Pentru acest moment putem să ne bucurăm că un cercetător avizat a decis să scoată din uitare, pe cît îi va fi posibil, texte care ajung prea rar sub ochii regizorilor și să explice în ce constă valoarea lor.