La Frankfurt pe Main se aniversează 175 de ani de la întrunirea primului Parlament al întregii Germanii, Adunarea Națională de la Biserica Sf. Pavel (Paulskirche). Cu zeci de expoziții despre revoluția de la 1848 și urmările ei, „arbori ai libertății“ împodobiți cu citate despre democrație, concerte care înfățișează istoria cântecelor de protest, precum și dezbateri despre drepturile de azi. Cum în prim plan se află și scriitorii romantici parlamentari (îndeosebi Jacob Grimm și Ludwig Uhland), trebuie amintit că la dezbaterile „Adunanței germane de la Frankfurt“ a participat și un autor român: pașoptistul Ioan Maiorescu, tatăl corifeului Junimii, în calitate de „ministru plenipotent al Principatelor danubiane“. De fapt, deținea acreditive doar din partea Locotenenței domnești muntene. Dar s-a zbătut pentru toți, luptându-se de unul singur, cu un patriotism exemplar, în vreme ce revoluțiile din țările române eșuau, iar el, rămas fără bani și cu familia în primejdie, trebuia să ia decizii fără a mai primi „nici o buche“ de la București, fiind ținut la curent doar de fratele său Vasile.
Ioan Maiorescu a ajuns la Frankfurt la 23 august 1848, după aproape o lună de drum. Se îmbolnăvise, continuându-și călătoria de la Brașov cu 24 de lipitori pe corp; la Sibiu, asistase la arestarea lui August Treboniu Laurian, fiindcă ungurii puseseră mâna pe o scrisoare imprudentă a lui Alexandru G. Golescu, iar la Pesta fusese el însuși arestat, din cauza aceleiași misive. Reușind totuși să se dezvinovățească, ajunsese la Viena, unde diplomații îi „declaraseră pe față că ei înșiși nu știu unde le este capul“, dându-i „sfatul să mă duc la Frankfurt“. Istoria acestei misiuni avea să o recapituleze într-un memoriu din 1858, publicat de N. Bănescu și V. Mihăilescu în Ioan Maiorescu. Scriere comemorativă cu prilejul centenarului nașterii lui (1912); poate fi reconstituită și din scrisorile sale către A.G. Golescu (agent diplomatic la Paris), publicate postum în „Convorbiri literare“.
După victoria revoluționarilor din martie 1848, când în mai toate țărișoarele germane principii numiseră guverne liberale, Frankfurt fusese ales drept loc al primului parlament comun. Oraș imperial liber, central din punct de vedere geografic, cu burghezie influentă, fusese locul istoric al încoronării împăraților, iar din 1816 sediul Confederației Germane, cu experiență în găzduirea de ambasadori și bune conexiuni feroviare. Biserica evanghelică își pusese aici la dispoziție cel mai încăpător lăcaș. Monument important al arhitecturii clasiciste, Paulskirche putea cuprinde sub cupola sa rotundă 2 000 de persoane, cu galeria rezervată spectatorilor. În locul altarului, fusese instalată masa prezidiului; în fața ei, trona pupitrul pentru oratori, deasupra, steaguri negru-roș-aurii, iar orga era acoperită de tabloul alegoric Germania de Philipp Veit.
Cu diverse înlocuiri, numărul total al parlamentarilor a fost de 809, fiind mereu aleși 585. Mulți intelectuali și „domni“; dar s-au numărat printre ei și câțiva meșteșugari. Ședeau conform împărțirii politice, în patru blocuri: stânga democrată, dreapta conservatoare și centrul liberal (de stânga și de dreapta), divizate în cluburi. Ședințele zilnice erau urmate de lucrul în comisii, în localuri din întreg orașul, ba chiar și în saloane prezidate de doamne.
Se pregătea adoptarea unei constituții liberale, care stipula drepturi egale pentru toți cetățenii (inclusiv pentru evrei, însă nu încă pentru femei), alegerea liberă a reședinței, a locului de muncă, a credinței, dreptul la asociere și la opinie, modernizarea justiției. Primul articol, care preciza că pământul german nu suportă robia, eliberând pe oricine, a fost elaborat chiar de marele filolog Jacob Grimm, parlamentar de centru.
Pașoptiștii urmăreau, totodată, formarea unui stat național german. Cum se spera că vor adera la el și austriecii, perspectiva unei paveze anti-rusești la gurile Dunării părea să vină mai ales de la Frankfurt, unde tocmai se constituia „Puterea centrală provizorie“ (un fel de guvern național). Ioan Maiorescu a fost întâmpinat de președintele Heinrich von Gagern, care i-a citit în adunare scrisorile de acreditare, la 26 august 1848. Dar a fost nevoit să aștepte alegerea unui nou ministru de Externe (Anton von Schmerling), spre a obține numirea unui ambasador la turci, favorabil cauzei românilor. Negocia alegerea unor diplomați potriviți: baronul Richthofen (fost consul prusac la Iași) și Huber, consulul austriac de la Galați. Străduindu-se să își popularizeze punctul de vedere printre parlamentarii de toate culorile, care au și făcut mai multe interpelări, și mai ales printre jurnaliști (între care cel mai mult l-a ajutat Jakob Philipp Fallmereyer), discuta de asemenea cu arhiducele Johann al Austriei, regent imperial, ba a încercat și o alianță cu polonezii.
Ioan Maiorescu dorea mai ales să promoveze ideea unei „Românii întregi“. Cerea unirea tuturor țărilor române sub un principe austriac, sub suzeranitatea Germaniei, cu acordul turcilor. Despre aceștia, existau semnale că ar fi putut agrea crearea unui stat român ca zonă-tampon, în schimbul tributului pe mai mulți ani. Dar a fost nevoit să constate că „Rusul joacă ursul cu Turcia“, iar austriecii erau ajutați de ruși în Italia. Germanii, care nu doreau „să trateze cu mine într-o cauză atât de importantă numai prin graiu, ci cer document“, îl pun să elaboreze un memoriu (la care a lucrat zi și noapte, „ca un bou“), dar să nu menționeze planurile legate de Transilvania și Bucovina decât confidențial.
Democratul Robert Blum ia cu sine o copie a memoriului lui Ioan Maiorescu, mergând la Viena, dar va fi arestat acolo și executat. În plus, la Frankfurt are loc o revoltă sângeroasă: „Aici în Francfort mare tumult, poporul tot în picioare, miliție s-a adus azi noapte, Austriaci și Prusieni de la Mainz. Tot poporul e în contra armistițiului. Acum, la 1 după 12, încep la baricade.“ Problema era armistițiul de la Malmö, prin care Prusia încheiase războiul cu Danemarca, semnându-l însă fără acordul parlamentului de la Frankfurt. Acesta refuzase să îl ratifice, dar fusese nevoit să cedeze. Poporul, indignat, pornise o revoltă spontană, în cadrul căreia au fost uciși doi deputați, Hans von Auerswald și Felix von Lichnowsky. Luptele pe baricade au continuat până la intervenția trupelor prusace, austriece și din Hessen-Darmstadt. Au murit 30 de răsculați și 12 soldați. La 7 septembrie 1948, Ioan Maiorescu îi povestește lui Golescu peripețiile: „Francfortul e un lagăr întreg. Bătălia a ținut eri de la 3 până la 8. Au căzut mulți insurgenți și militari. Trupe se adună din toate părțile. Toate stradele gem de militari. Astăzi până acum e pace, nu știu ce va fi. Eu am fost în pericol de a fi pușcat, lângă mine au căzut 3, numai Providența m-a scăpat, ca să te mai pot nicăli pe tine. Doi deputați din dreapta, conservatori, Principele Lichnovski [sic!] și Auerswald, s-au pușcat aseară de popul“.
Parlamentul n-avea armată, nici bani, nici administrație să-l sprijine. Când Friedrich Wilhelm II a refuzat coroana imperială, nimic n-a mai putut opri disoluția sa treptată. Unele țări și-au rechemat deputații, alții au plecat singuri, resemnați; la 30 mai 1849, s-a hotărât mutarea parlamentului (care devenea tot mai republican) la Stuttgart. Dar acolo a fost desființat prin forță militară, la 18 iunie 1849. Paulskirche din Frankfurt a redevenit biserică în 1852. În martie 1944, avea să fie bombardată, iar ulterior reconstruită simplificat, ca memorial politic. Azi, impresionează acolo panorama murală critică a lui Johannes Grützke (1937-2017), cu alaiul aleșilor: domni solemni, care trec nepăsători pe lângă poporul fără drepturi: săraci, femei, copii.
Iar Ioan Maiorescu? După înfrângerea revoluționarilor români, a mai rămas două luni la Frankfurt, pe cont propriu. „Eu nu pot lăsa cauza baltă, după ce partida democratică de aici primește cu căldură planul meu de o Românie mare, și ne încredințează că, de va triumfa democrația, 100.000 Germani vor alerga în ajutorul Principatelor.“ În cele din urmă, a plecat la Viena, spre a lucra acolo în continuare pentru români. N-a prins, firește, Marea Unire, restul vieții fiindu-i marcat de dezamăgiri, dar istoria avea să-i confirme concluzia: „Oricum, numai democratismul ne scapă.“