Afirma la un moment dat Roland Barthes că poezia ilustrează un raport privilegiat între apropiere și depărtare. Să încercăm a privi din această perspectivă o creație poetică întru totul remarcabilă, cea a lui Viorel Mureșan. O prudență, o sfială față de propria ființă purtătoare de mister reprezintă, paradoxal în cazul de față, depărtarea, apropierea fiind cea a ambianței proxime, materiale. Ultima, abordată cu o lejeritate compensatoare, într-un variat joc asociativ: „o piatră cenușie intrată pe jumătate în pământ/ părea ziua de sâmbătă/ pe terasele înverzite// pe partea ei rămasă afară/ se mai vedeau urmele unor/ transformări și adaosuri/ peste care creștea mușchiul// acolo/ râsul meu era al unuia care/ are fața boțită/ ieșind dintr-un nor// iar spre adevărurile vieții/ priveam numai din când în când/ cu coada ochiului“ (Poveste de vânătoare). O evitare a constatărilor ultime în fața absolutului intuit e permanentă. Ludicul inspirat de mărunțișurile mundane constituie o pavăză de nădejde. Drept consecință cutezanța cu care e tratat concretul, inclusiv cu câte o înciudare caricaturală: „de nouă zile lucram/ să fac pe cer o lună rotată și plină/ să-mi pot vârî prin ea capul/ acolo unde se văd/ lei cu albine în gură/ și scânduri de culoarea tutunului/ ieșind prin pereții bisericii“ (Orașul și luna). Faptul divers exercită asupra autorului o provocare care îi îngăduie nu o dată note de sarcasm: „ne rugăm/ cum arunci o piatră în fântână/ așteptând bufnitura“(Amânare). Sau: „venim să ascultăm lătratul unor cămăși“ (Decupaj). Sau: „rândunicile s-au adunat pe sârma de telegraf/ ca niște autori țanțoși de aforisme“ (Aforism). Mergând spre complexități tensionate ale organicului interpenetrat cu anorganicul, aidoma unor probe ale dizarmoniei universale: „astăzi/ tu împrăștii nori câlțoși/ dintre oasele capului meu/ și numeri zerourile care s-au înnodat/ pe zborul lăstunilor“ (Orașul și luna). În linie generală o anxietate, o grabă nervoasă cu care apare tratată apropierea cotidiană. Nimic nu e idealizat, totul e consemnat rapid cu concursul unui imaginar al pitorescului. Familiaritățile par a preveni primejdia, locul comun opunându-se posibilei drame: „observ că în locul frunzei smulse de vânt/ rămâne o gâscă albă pe cer// din ea cad ouă/ precum o rostogolire de stânci“ (O rostogolire de stânci).
Poetul însuși se înfățișează pe sine într-o ipostază oblică, pe un fundal textual însângerat: „scriu pe colțul lăuntric al ochiului meu/ fraze cu sânge mâncat de furnici/ când o rază de soare/ când o rază de lună“ (Scrisoare). Strădania sa, fie și discretă, e cea de-a reduce grandoarea la comun, de-a o preface în fâșii ale unui derizoriu ce nu izbutește totuși a anula sugestia întregului: „pe aleile drepte capetele noastre/ scriu rânduri/ de parcă s-ar rostogoli pe fâșii/ de hârtie cretată// mingea lor tocmai se șterge de lună“ (Mozaic). Textul produs nu ezită a se relativiza fie și printr-o subtilitate visătoare: „trebuie să însemnez toate poemele/ oriunde-ar veni/ și oricum s-ar chema// ele par cutele unei rochii/ care cade printre nori“ (La poet ca și la pictor). Zvâcnirile energiei nu dispar, factorul celest rămâne vizibil, cu toate că absurdul se insinuează cu dibăcie în stările preferate, cele de sastisire: „din sufletul meu picură ca dintr-un sac cu nisip/ ocări mute// șesul brăzdat de adânci crăpături/ ar putea fi cerul cu fulgere/ răsturnat// un cerc se ridică de la pământ/ cu aripile istovite ale unei mingi de badminton“ (Deus loci). O clipă de reculegere e înregistrată cu o tactică a ezitării: „lipit de fereastra vagonului/ eu îmi scutur sandalele de praf/ îmi scot din ochi scoici sidefii/ le pun una peste alta/ zidind din ele un perete/ pentru noaptea/ la care încep să mă gândesc“ (Casa nopții). Nu o dată existența pare o povară ce renunță firesc la sine, o calmă capitulare: „bag de seamă că se înserează mai devreme/ iar ziua rămâne undeva peste râu/ ca un asin cu toate poverile/ pelerinului în spinare“ (La poet ca și la pictor). Eternitatea? N-ar putea fi decât iluzia materiei ale cărei alternative viață/moarte constituie consolările noastre cotidiene. Suspendarea posturii superioare, a solemnității, a pompei duce la o reverie a normalului. Evident o soluție fragilă, provizorie, dar n-ar putea fi această postură minimalizatoare însăși viziunea dorită, o cale spre esențial? „odată ajunși sub rafalele vântului/ păream nemuritori/ fiindcă mergeam/ și nu vorbeam nimic despre moarte// înșirat cum eram în poem/ ca într-o seară de toamnă pe un peron/ cu luminile stinse“ (În poem). Arta autorului constă aici în capacitatea d-sale de reprimare a energiilor ce se ghicesc permanent în subtext, de neutralizare a unor tensiuni care, în pofida aparențelor, nu cedează, de mimare a unei pacificări convenabile. Nimic nu pare grav, dar totul e grav, nimic nu pare angajant, dar totul e angajant, nimic nu pare durabil, dar totul durează. Instantaneele din care se compun de regulă poemele în discuție ating ca din întâmplare golul, dezastrele, absurdul. E un echilibru pe margine de abis al unei ființe ce arborează așa-numitul zâmbet chinezesc: „un om fără mâini a salutat toată ziua/ cu draperii negre de ciori// din ochii albaștri ai unei fetițe/ doi câini se aruncă în gol/ cu limbile scoase// alergând după un fluture/ într-o după-amiază am părăsit/ o veche fotografie de grup“ (Gara). În unele secvențe deznădejdea tutelară își îngăduie a ieși totuși la suprafață: „astăzi trebuie să-mi arunc în cuptor/ mâinile// s-ar cădea să le și cert/ că în lipsa mea acolo departe/ aprindeau chibrituri în sloiurile de gheață“ (Arhiva păianjenului). Încă o confesiune a autorului oscilând între depărtarea care e misterul sinelui și apropierea corectivă de pletora imaginilor lumii largi: „ca dintr-o superstiție scriu poezii/ numai cu creionul/ știind că solzii grafitului/ au înmugurit și au crescut/ pe fundul oceanelor// cine și-ar putea închipui vreodată/ o colonie de cucuvele/ urcând pe coșul vulcanului// în jurul mâinii mele când scriu/ se strânge țipătul lor“ (Poezia). Am impresia că l-am putea socoti pe Viorel Mureșan drept un Jules Renard al poeziei noastre.