„Cine privește în adâncurile Parisului amețește, scria Victor Hugo. Sub parterul unei case se află o criptă, mai jos de această criptă o peșteră, dincolo de peșteră un mormânt, sub mormânt un hău“. Vertiginoasei stratificări subterane i-ar corespunde, la suprafață, o mulțime de simboluri și de corespondențe miste rioase. Aceasta este ideea centrală a unei curioase cărți, Parisul adâncurilor (Paris des profondeurs, Seuil, 2022), apărută sub semnătura lui Pacôme Thiellement. Autorul e un scriitor marginal, a publicat multe cărți la edituri cvasinecunoscute, s-a ocupat și de benzile desenate precum și de instalațiile video, e – în fine – un mare admirator al revistelor „Hara Kiri“ și „Charlie Hebdo“. Gusturi care nu sunt fără legătură cu opțiu nile sale politice, așa cum vom vedea puțin mai încolo. Thiellement ne propune o plimbare – întorto cheată – prin Paris, punând în valoare „locurile magice“ și mergând pe urmele unor mari scriitori. Mai precis, e vorba – în primul rând – de cei șapte poeți vizionari care i-au conferit Parisului identitate spirituală: Hugo, Nerval, Baudelaire, Rimbaud, Lautréamont, Mallarmé, Jarry. Apar însă și alte nume ilustre, de la Balzac la Breton și de la Gautier la Desnos. Abundent ilustrată, cartea înregistrează nu numai monumentele binecunos cute, ci și lucruri care scapă unei priviri grăbite – basoreliefuri, sculpturi ascunse în vreo curte interioară, frontoane sofisticate, graf – fiti-uri recente, dar care capătă semnificații nebănuite etc. Toate aceste semne odată decodate îl conduc pe autor la o ipoteză îndrăzneață – Parisul se află sub patronajul zeiței egiptene Isis (de unde i-ar veni și numele: „asemenea lui Isis“ – „PAReille à ISis“, etimologie, desigur, fantezistă). Niște notații ale lui Nerval îl stimulează pe autor în această direcție, ceea ce îl determină să identifice urmele lăsate în Paris de civilizația egipteană. Și cum egiptenii s-au considerat la un moment dat romi, ajunge la conclu zia provocatoare cum că romii sunt cei care au fondat Parisul, teză care i-ar încuraja cu siguranță pe romii noștri, foarte activi astăzi pe străzile orașului. Nerval e un „ghid“ privilegiat, care ne con duce pe la diferitele sale domicilii: „Nerval e primul poet ce traversează Parisul ca un pelerin în căutarea sufletului său. De la strada Saint-Martin la colina Montmartre, este primul poet care trăiește întreaga istorie spirituală alternativă a orașului, ce dublează parcă propria sa poveste“. Plus că, în ultimul text scris înainte de sinuciderea poetului, apare… numele zeiței Isis; iată pasajul: „Promisiunile pe care le atribuiam zeiței Isis îmi păreau că se realizează într-o serie de încercări pe care eram sortit să le înfrunt.“ Și existența lui André Breton e jalonată de o lungă serie de predicții, anticipări, coincidențe etc. Le regăsim în textul intitulat Nadja. Un exemplu: când ajunge la Paris, Nadja trage la un hotel numit… Sfinxul, aflat în cartierul în care îl va întâlni pe Breton. Nu insist, fiindcă e prea cunoscută, asupra imaginii Pieții Dauphine ca sex – feminin, bineînțeles – al Parisului. Baudelaire e și el urmărit în rătăcirile sale pariziene, cu oprire mai lungă în Insula Saint-Louis, acolo unde, pe strada Femeii-Fără-Cap (!), poetul locuiește la un moment dat împreună cu iubita sa Jeanne. Lautréamont e și el un rătăcitor prin Paris; îl chema Isidore Ducasse (Lautréamont e identitatea sa literară), iar în Isidore o regăsim (ați ghicit!) pe Isis (Isidore în grecește înseamnă „darul lui Isis“). Nu doar scriitorii sunt menționați, ci și cineaștii – cei din Noul Val, Truffaut, Rivette etc., apoi Polanski cu tulburătorul lui film Locatarul (în care aflăm un Paris al halucinațiilor și al impulsurilor sinucigașe). Sunt reconstituite și episoade – unele sângeroase – din trecutul orașului, afacerea colierului, moartea prințesei de Lamballe ș.a.m.d. De fapt, pe măsură ce înaintăm în lectură, găsim tot mai multe istorii și fapte notorii, pe care autorul se mulțumește să le repovestească.
Thiellement e un stângist care își afișează opțiunile. E dreptul lui, firește, doar că sare cam prea des peste cal. Astfel, Luvrul e numit un „zoo cultural“, autorul regretând că nu a ars în timpul Comunei. Les Champs-Élysées – „la plus belle avenue du monde“? Da’ de unde, este „la plus laide avenue du monde“ și singura ei calitate e că a fost, în 2019, teatrul manifestațiilor… Vestelor Galbene, despre care se vorbește, în mai multe rânduri, cu infinită considerație (nici nu se putea să fie altfel din moment ce formula „la plus belle avenue du monde“ a apărut pentru prima oară în ziarul „Le Figaro“, ziar, se știe, conservator…). Jean-Jacques Rousseau este elogiat, pentru că a denunțat inegalitățile sociale. Cu mult respect este amintit Robespierre, a cărui demență sanguinară este complet ocultată. Comuna din Paris apare drept cel mai important eveniment al secolului al XIX-lea, iar reprimarea ei este condam nată în cuvinte dure. Migranții nu sunt astăzi o problemă, iar cine crede asta (sau măcar deschide discuția) e un reacționar detestabil. Toate ideile care nu-i plac autorului sunt calificate drept „debile“. Democrația reprezentativă e o mascaradă și ea trebuie înlocuită cu „democrația directă“ (proiect drag, ne amintim, lui Mao, Castro ori Ceaușescu). Acest stângism agresiv e unul dintre defectele cărții, o carte ce pornea de la premise interesante și pe care, până la un punct, le confirma. Înseși sentimen – tele lui Thiellement pentru Paris sunt ambigue: pe de o parte, iubește orașul și îl cunoaște foarte bine, pe de alta, îl detestă pentru că a ajuns astăzi un imens hotel pentru turiști. O viziune excesivă, așa cum excesive sunt convingerile sale politice.