Cred că în istoriografia literară românească I. E. Torouțiu este un caz singular atât prin activitatea sa, și mai ales prin puțin știutul său destin biografic – un destin tragic care-i aureolează pasiunea pentru comoara documentelor literare. Căci pe lângă articole despre literatura germană (pregătea o mare monografie despre Goethe), pe lângă articole religioase, numele său va rămâne în istoria literară română prin marea sa colecție de Studii și documente literare (13 vol.) Primul volum apare în 1931, este alcătuit împreună cu Gh. Cardaș și este dedicat cu un stih liturgic „Ale tale dintru ale tale“, ca „respectuos omagiu“ lui Iacob Negruzzi, la împlinirea a 90 de ani de viață. Vol. I este consacrat societății literare „Junimea“ și revistei „Convorbiri literare“ de care se îngrijea Iacob Negruzzi (Jaques, pentru cei apropiați).
De apariția celorlalte douăsprezece volume se îngrijește singur, și avea material adunat încă pentru douăsprezece – așa cum îl informează pe Perpessicius, unul dintre puținii istorici literari care-i aprecia truda benedictină și, cu care a purtat un dialog epistolar pe tema ediției eminesciene. El însuși se gândea că, împreună cu D. Murărașu să publice o ediție critică Eminescu. Sfârșitul său tragic a curmat această intenție, și D. Murărașu, dăruit de Parce cu o viață mai lungă, a realizat singur această ediție. Sfârșitul tragic al istoricului literar, înfățișat astfel de N. Georgescu, un alt eminescolog care l-a prețuit pe I. E. Torouțiu și pentru că era, în mare parte, de acord cu modalitatea sa de exegeză eminesciană. „Mai întâi am aflat că I. E. Torouțiu a avut o moarte groaznică: s-a sinucis, împreună cu soția sa, în 1953, în urma unei percheziții efectuate de Securitate. Își zidise complet o odaie a casei, punând înăuntru arhiva personală; când Securitatea a venit, a dărâmat zidul, a recuperat hârtiile – lăsând pe cei doi soți în pragul disperării. Am crezut, la început, că scena s-a petrecut undeva prin nord, Torouțiu fiind bucovinean, nu. Era o cameră, nu o odaie, care se afla în București, pe strada Argentina. Casa, adică vila… Torouțiu mai avea tipografie, depozit de cărți și reviste nevândute. Un anticar bătrân mi-a spus că a trăit câțiva ani buni din vânzări clandestine de cărți și reviste: ca și Tudor Arghezi, care la Mărțișor, vindea cireșe și «Bilete de papagal»“ (v. I. E. Torouțiu, Exegeza eminesciană. Poeziile antume din punct de vedere filologic. Antologie, notă editorială și bibliografie de Doina Rizea. Prefață de Nicolae Georgescu. Informațiile sunt comunicate lui Nicolae Georgescu de istoricul literar Lucian Chișu).
I.E. Torouțiu face parte din grupul istoricilor literari bucovineni împătimiți de viața și opera lui Eminescu, despre care știau „multe și mărunte“: Leca Morariu, D. Vatamaniuc, D. Murărașu, George Muntean ș.a., și nu se sfiau să corecteze uneori eminescologi reputați. Așa se explică îndelunga tăcere în jurul numelui său. Singura reeditare dintre scrierile sale este această Exegeză eminesciană din care am citat.
A fost numit de către Leca Morariu pentru hărnicia lui în adunarea documentelor, pentru bogăție și diversitate – un „Hurmuzachi literar“. (Eudoxiu Hurmuzachi – autorul celebrei colecții de documente istorice, cunoscută și de Eminescu.) Numele dat de Leca Morariu, colegul său, de „Hurmuzachele nostru“nu cred că este cel mai potrivit. În fond I. E. Torouțiu este un afin și un precursor al lui Perpessicius și al revistei „Manuscriptum“, care este în fond tot o colecție de documente literare: toți istoricii literari care au scris monografii și studii de istorie literară au utilizat volumele de Studii și documente literare ale lui I.E.Torouțiu; din 1939, a preluat revista „Convorbiri literare“ care a publicat chiar în acel an, când se împlineau 50 de ani de la moartea lui Eminescu, un impunător număr jubiliar cu studii și articole de referință.
Este primul care „supune unui examen atent, minuțios, comparativ punctuația poeziilor lui Eminescu“. În volumul Exegeza eminesciană, sunt reproduse analizele la Epigonii (articol încheiat și note parțiale la Venere și Madonă, Mortua est, Luceafărul). Sub titlul cu care a fost publicat acum, aceste analize ar fi constituit, cum însuși spune într-o scrisoare către Perpessicius „darul său de bucovinean“ pentru centenarul eminescian.
Are observații de amănunt asupra punctuației eminesciene, care trebuie respectată întocmai, așa cum cere și N. Georgescu în articolele și studiile sale. O apreciere judicioasă a operei de editor a lui I. E. Torouțiu. Optimist, N. Georgescu crede că s-ar putea găsi arhiva confiscată în 1953, ceea ce ar constitui o surpriză de proporții în istoria literară actuală.
O apreciere judicioasă asupra activității sale formulează Marin Bucur cu două caracterizări definitorii. Preluând caracterizarea lui Leca Morariu – „un Hurmuzachi al istoriei literare“ – arată că volumele de studii și documente literare cuprind „cvasitotalitatea corespondenței junimiste și sămănătoriste“, adăugând că eventualele adăugiri literare, în fond inerente, „nu vor contesta această clădire de pietate și de muncă în istoria literară“, ea fiind „o bibliotecă de manuscrise portabilă“(v. Istoriografia literară românească. De la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1973, p.400).
P.S. De pe coperta cărții ne privește un chip obosit, îngrijorat parcă de soarta comorii sale literare amenințate de vremuri potrivnice.