Henry Gee – istoric al științei, paleontolog renumit și fost editor la cea mai cunoscută revistă de știință din întreaga lume, „Nature“ – a publicat O (foarte) scurtă istorie a vieții pe Pământ (tradusă în limba română, în 2022, la Editura Trei; ediția originară, 2021). „O lucrare etalon“ despre marile ipoteze ale apariției vieții, o carte în care – notează cei de la „Publishers Weekly“ – „Gee găsește frumusețe și în împrejurările potrivnice în această relatare elocventă a felului în care s-a desfășurat viața pe Pământ. Scrisă într-un ritm alert și bogată în informații științifice, cartea de față îi va încânta pe toți cititorii deopotrivă“. Această carte este punctul de pornire pentru acest interviu, acordat în exclusivitate revistei noastre.
Cristian Pătrășconiu: Cine sau ce anume v-a dat impulsul decisiv pentru a scrie o altă istorie a vieții pe Pământ?
Henry Gee: Aveam de multă vreme ideea de a scrie o scurtă istorie a vieții pe Pământ, dar știți cum se întâmplă când niște idei sunt lăsate la voia întâmplării – nu te mai gândești la ele o vreme. Am fost inspirat de două lucruri. În anii 1970, se difuza la televizor o serie de documentare, în Marea Britanie, realizate de David Attenborough, un realizator de filme despre viața sălbatică, binecunoscut în țara noastră, probabil ați auzit de el. El a realizat o serie numită Viața pe Pământ, lansată pe când eram eu adolescent. A exercitat o influență extraordinară asupra multor elevi din generația mea, în anii 1970. Însă reacția cea mai promptă a venit din partea unui coleg de-al meu. Lucram la publicația „Nature“, aveam acolo un coleg pe nume David Adam, care nu mai lucrează la „Nature“, el acum scrie cărți. Ne întâlneam la birou la ora prânzului, stam de vorbă, el este cel care mi-a recomandat să scriu o carte despre toate fosilele uimitoare despre care avusesem privilegiul să scriu și pentru publicația „Nature“ în ultimii 35 de ani. Așa am și procedat. Inițial părea că e doar o carte diferită, un fel de memorii cu istorisiri personale. Minunatul meu editor de la New York mi-a dat niște sfaturi deosebit de prețioase (așa cum se întâmplă de obicei) – să o scriu sub formă de poveste, așa că a devenit o poveste a vieții pe Pământ. Primele cuvinte din versiunea în limba engleză sunt „A fost odată ca niciodată“, modalitatea convențională de a începe un basm pentru copii. Am scris totul ca pe o poveste cu intrigă, personaje și evenimente marcante, care să fie citită, pur și simplu, de plăcere, ceea ce și sper că a rezultat. Până la urmă, a fost foarte ușor de scris.
Să scrii o carte despre Pământ pare să fie un fel de ritual de trecere pentru oameni de știință ori pentru pasionații de știință? Și: ce anume este greu când e vorba de a scrie o istorie a timpurilor celor mai îndepărtate?
Aveți dreptate, chiar este ca un ritual de trecere, mulți autori englezi au scris așa ceva, poate cel mai cunoscut este Richard Fortey – un paleontolog care a scris mai multe astfel de cărți – la fel ca mulți alți autori. Motivul pentru care oamenii scriu așa ceva este că reprezintă o poveste tare bună. Am vrut să scriu și eu o astfel de poveste nouă, diferită, a mea și, mai ales, am vrut să arăt cum ar putea continua această poveste după dispariția speciei umane – de altfel, aceasta este ceea ce expun în ultimul capitol. Povestea aceasta a fost spusă de mai multe ori, tocmai pentru că este grozavă și nu are de suferit dacă este spusă de nenumărate ori.
Care sunt cele mai importante personaje din (foarte) scurta dvs. istorie a vieții pe Pământ?
Cred că noi, oamenii. Am scris cartea pentru oameni. Cred că majoritatea cititorilor cărții mele vor fi ființe umane (zâmbește). Desigur, cel mai mult ne place să citim despre noi înșine. Însă mai există și alte personaje de care m-am atașat, printre care unul numit lystrosaurus, care trăia la începutul Triasicului, perioadă în care Pământul își revenea după o catastrofă de proporții, ce dusese la dispariția aproape a tuturor speciilor. Lystrosaurus era deosebit de urât și de înfometat, mânca orice și se deplasa peste tot, deci el a contribuit la continuarea vieții pe Pământ. Din păcate, acea specie a dispărut demult, însă zâmbesc de fiecare dată când citesc despre lystrosaurus.
Care vi se pare faptul cel mai miraculos, cel mai provocator legat de apariția vieții pe Pământ?
Cel mai uimitor este însuși faptul că există viața, deși nimeni nu știe cum a apărut viața pe Pământ. În carte am îmbrățișat ideea denumită foarte tehnic în comunitatea științifică drept „invenții, scorneli“, privitoare la originile vieții. Dincolo de acest fapt, cel mai miraculos lucru este cât de repede a apărut. Viața a apărut de îndată ce s-a format Pământul, ceea ce mă face să cred că, probabil, viața este ceva obișnuit în Univers. Bănuiesc că orice planetă de rocă asemănătoare Terrei prezintă forme de viață, nu se poate sustrage acestei realități. Este, pur și simplu, o caracteristică a formării planetelor.
Cum ne putem imagina că arăta Pământul în primele clipe, respectiv, în primele milioane de ani?
La începuturile sale, Terra era un loc deosebit de ostil. Era acoperită de oceane de rocă lichidă, lavă topită. Atmosfera, lipsită de oxigen, făcea ab solut imposibilă respirația oamenilor. Care, de altfel, nici nu existau. Existau din abundență dioxid de carbon, hidrogen și apă, așadar, în stadiile sale incipiente, Pământul nu era un loc plăcut în care să trăiești. În plus, era bombardat din toate părțile de asteroizi uriași și de alte planete, așa s-a format Luna, de altfel. Satelitul natural al Pământului este o planetă remarcabilă, deoarece are dimensiuni foarte mari comparativ cu Terra. E adevărat că majoritatea planetelor au Luna lor, însă unele foarte mici în comparație cu planetele, pe când Luna Pământului este foarte mare. Cercetările recente arată că este compusă din aceleași substanțe ca Pământul, ceea ce arată că, în perioada sa timpurie de existență, Pământul a fost izbit de o altă planetă, iar materialul care compunea Luna a fost împrăștiat prin spațiu și a creat inele în jurul Pământului, ca cele ale planetei Saturn, după care acea substanță a Lunii s-a coagulat într-un corp ceresc. Este o simplă conjectură, nu se știe dacă este adevărat, însă este teoria care explică cel mai bine dovezile. Viața a apărut din genul acesta de mediu, destul de „curând“ –, bine, asta înseamnă acum miliarde de ani. Pământul s-a răcit suficient cât să plouă, pluteau aburi și vapori în atmosferă, care s-au condensat, au format nori și a plouat vreme de câteva milioane de ani, ceea ce presupune cantități uriașe de precipitații (e mult, chiar și pentru Anglia!), transformând planeta într-un ocean. Nu era niciun petic de uscat și atunci au apărut formele de viață în adâncurile oceanului, în izvoare foarte fierbinți care țâșneau la suprafață, pline de minerale și de substanțe nutritive. De acolo, din acel mediu, a ieșit la iveală viața, deși planeta noastră continua să fie un loc foarte ciudat, care nu aducea deloc cu ceea ce cunoaștem în prezent.
Și viața?
De când a început Pământul să fie un loc prietenos și primitor, propice dezvoltării vieții? Sigur, depinde de ce înțelegem prin acest lucru. Cred că vă referiți la sensul în care primitor înseamnă că oamenii puteau respira aer. Este un moment destul de recent, cu vreo 6-7 milioane de ani în urmă. O perioadă îndelungată, în atmosfera și în oceanele Pământului a existat foarte puțin oxigen, când s-a produs un fenomen, acum 2,5 miliarde de ani, numit marele eveniment de oxidare: în atmosferă a fost eliberată o mare cantitate de oxigen, care apoi s-a redus, însă acest fapt a dus la producerea multor catastrofe, deoarece toate ființele vii de la vremea aceea evoluaseră fără nicio urmă de oxigen. În realitate, oxigenul este destul de toxic pentru majoritatea organismelor, deci a dus la dispariția a numeroase specii, dar și la o foarte îndelungată eră glaciară, perioadă în care întreaga suprafață a Pământului a fost cu totul acoperită de gheață, timp de 300 milioane de ani Terra avea 2% oxigen în atmosferă, adică prea puțin ca să putem respira noi. În prezent, cantitatea de oxigen din atmosferă este de aproximativ 21%. Totul s-a schimbat odată cu evoluția unor animale preistorice numite spongieri, acelea cărora li se contractă corpul și sunt folosite la îmbăiere – un fel de bureți de baie. Sunt animale marine care curăță resturile rămase în apă de la organismele vii, lăsând apa transparentă cât să se poată vedea în ea la mare adâncime. Datorită spongierilor, apa (în care trăiau toate viețuitoarele de pe Pământ) a putut conține suficient oxigen cât să trăiască animale mari, mai mari decât un punctuleț. Oxigen se găsea și în atmosferă. Cu aproximativ 600.000-700.000 de ani în urmă a apărut omul pe Terra. Dacă am avea o mașină a timpului, am observa că perioada coincide cu cea în care viețuitoarele au putut respira, iar dacă ne-am deplasa și mai devreme în timp, ar trebui să purtăm un aparat pentru respirație.
Referitor la istoria vieții: ipotezele științifice le exclud pe cele religioase, din punctul dvs. de vedere?
Da. Cred că ipotezele religioase au reprezentat explicații foarte bune pentru strămoșii noștri, deoarece pe atunci nu se știa nimic despre geologie ori despre vârsta Pământului. Nu cred că ipotezele științifice le exclud în totalitate pe cele religioase, doar că le fac nenecesare. Viața își are liniștită propria origine așa cum am explicat și, dacă a existat un Creator, este o chestiune complet diferită. Nu abordez deloc acest subiect în carte. Ca principiu, nu fac parte dintre oamenii de știință total porniți împotriva religiei, doar că nu discut despre aceste aspecte în carte.
A fost inevitabilă apariția speciei umane pe Pământ sau a fost ceva accidental? Altfel spus, ar fi putut exista viață pe Pământ, dar fără să existe oameni?
Da. Consider că oamenii au apărut complet accidental. Când te uiți la seriale TV la televizor, precum Star Trek, iar extratereștrii arată ca oamenii, doar că au urechi diferite și cap ciudat…
Klingonienii…
Ei bine, această reprezentare e făcută doar de dragul ficțiunii. Nu înseamnă că n-ar fi putut exista pe alte planete ființe care să semene cu oamenii, doar că ar fi fost foarte puțin probabil. Evoluția are loc datorită unor evenimente întâmplătoare. Cred că atunci când se descoperă planete asemănătoare Terrei în Univers, cu viață pe ele, în 99% din cazuri, ele conțin forme foarte simple de viață, precum bacteriile și, probabil, arată asemenea bacteriilor terestre, dar, în afară de asta, cine știe sub ce formă se poate prezenta viața? Ar putea fi mult mai bizară decât ne imaginăm noi. Sunt destul de obișnuit cu asta. În timp ce răspund întrebărilor dumneavoastră, în camera în care mă aflu, în spatele meu, se află colecția mea de cărți science fiction. Îmi place să citesc SF, sunt destul de obișnuit să întâlnesc forme de viață extraterestră. Sunt convins că, dacă i-am întâlni, extratereștrii ar fi complet diferiți față de tot ce ne putem imagina. Cea mai apropiată comparație de pe Pământ cu formele de viață extraterestră complexe este caracatița, care are nouă creiere: unul în cap și câte unul în fiecare dintre tentacule. Îmi aduce aminte de un film pe care l-am urmărit de curând, nu știu cum a fost tradus în România, dar versiunea engleză se numește Arrival, cu Amy Adams în rolul principal. Ea joacă rolul unei lingviste aduse să comunice cu niște extratereștri cu formă asemănătoare unei caracatițe, ajunși pe Pământ. Din punctul meu de vedere, este imaginea cea mai convingătoare, cea mai realistă despre cum ar arăta extratereștrii complecși, dar cine știe? Ca să răspund la întrebarea dvs., specia umană nu este inevitabilă. Nici viața inteligentă nu este inevitabilă.
De ce ar trebui să includem și istoria dispariției formelor de viață în această istorie a vieții pe Pământ?
Pentru că 99% dintre speciile care au existat vreodată au dispărut. A existat un paleontolog celebru, David Rath, el însuși dispărut, care zicea că, la o primă aproximare, nu există deloc viață pe Pământ, având în vedere că 99% dintre speciile care au evoluat vreodată au dispărut. Trebuie scris și despre dispariția speciilor din două motive. Unul, că este fascinant să studiezi toate fosilele de pești, de dinozauri, de scorpioni uriași, libelulele uriașe și toate celelalte viețuitoare uimitoare. Al doilea motiv este că aflăm câte ceva despre diverse categorii de forme care pot exista pe Pământ.
Întrebarea ascunsă era dacă este greu de acceptat ideea că specia umană va dispărea la un moment dat?
Oamenii sunt mamifere. Majoritatea speciilor de mamifere există de milioane de ani. Desigur, noi suntem mai mult decât simple mamifere. Omul este o specie foarte deosebită. Pot să afirm acest lucru nu doar pentru că noi doi suntem oameni – cel puțin dvs. sunteți, despre mine n-aș afirma asta cu certitudine, dar pot spune asta pentru că suntem evident o specie ex cep țională. Dominăm ecosistemul planetei la ora actuală. Noi ne putem fie extermina unii pe alții într-o singură zi, fie putem dăinui, ca specie, alte milioane și milioane de ani. Dar, destinul oricărei specii este să dispară la un moment dat. Toate speciile vor dispărea în cele din urmă, dar Pământul va continua să existe, va urma o altă direcție. Va mai exista viață pe Pământ încă vreun miliard de ani, până când Soarele va arde prea tare ca să reziste viața pe planeta noastră.
Și ce va fi lăsat în urmă specia umană?
Nimic, chiar nimic.
Ați scris așa: „Zidul istoriei speciei umane e atât de intens în trăiri și atât de fragil, că nu vom lăsa în urmă mai mult de câțiva milimetri de urme într-o rocă sedimentară.“ Acesta să fie optimism?
Nu cred că e o viziune nici optimistă, nici pesimistă, ci realistă. Sunt paleontolog, obiectul studiilor mele îl reprezintă perioade de milioane de ani, deci cred în fenomene pe termen foarte lung.Desigur, viața presupune iubire, speranță și năzuințe ale oamenilor, dar acestea nu înseamnă nimic în perspectiva a 150 milioane de ani. Pe de altă parte, de ce ne-am îngrijora? 150 milioane de ani este o perioadă cumplit de lungă, oricum niciunul dintre noi nu va mai fi în viață cât să-și facă griji pentru acele vremuri, de aceea trebuie să facem acum tot ce ne stă în putință.
De ce spuneți că existența omului este precum aceea a unei efemeride?
Efemeridele sunt niște insecte cu durata de viață de o zi. Coconul acestei viețuitoare trăiește sub apă ani la rândul, dar, odată devenit adult, trăiește o singură zi. Se împere chează și moare. Când asemuiesc omul cu efemeridele, mă gândesc la istoria Pământului. Existența omului e asemenea existenței efemeridelor. Zboară timp de o zi, e o frumusețe, dar dispare rapid. Efemeridele au apărut într-un documentar despre un râu din România.
Râul Mureș, așa este.
Da. Viața lor durează doar o singură zi…
Devine tot mai greu să fii om de știință în ziua de astăzi sau, dimpotrivă, e tot mai ușor? Sunt vremuri bune pentru ceea ce au drept misiune oamenii de știință?
Ca în cazul tuturor lucrărilor mele, trebuie să ții seama de cronologie. E destul de dificil să fii om de știință pe termen foarte scurt din cauza competiției acerbe. Trebuie să ai noroc de o educație aleasă. Acum 50 de ani, doar unul din 5 copii din lume termina școala elementară, trebuiau să renunțe la școală înainte de vârsta de 12 ani. În prezent, unul din 2 copii termină școala primară, oamenii sunt tot mai educați, deci tot mai mulți dintre ei se vor preocupa de știință. Într-o perspectivă foarte îndelungată, trăim acum cele mai bune vremuri posibile pentru a fi om de știință, în ciuda războaielor și a conflictelor. Lumea este în general destul de pașnică comparativ cu istoria omenirii în ansamblu. Vreau să vă arăt ceva. Citesc acum o carte groasă, acesta este doar unul dintre cele 8 volume. A fost scrisă de un istoric englez care a trăit acum 250 de ani, numit Edward Gibbon. A scris despre decăderea Imperiului Roman. Aproape am terminat-o.
E o carte foarte bună.
Cea mai bună carte pe care am citit-o vreodată. Afli ceva șocant: istoria a fost marcată de atâta vărsare de sânge, de atâtea conflicte. Cât de scurtă era viața pe atunci! Te întrebi de ce ar vrea cineva să fie împăratul romanilor, de vreme ce în curând urmează să fie ucis?! Am citit despre Imperiul Roman, despre Cruciade, Evul Mediu, apoi despre molime. Toată lumea suferea, circulau atunci Moartea Neagră și altele. Viața oamenilor era cel mai adesea oribilă în secolele acelea. Abia în ultimul secol a devenit viața agreabilă sau suportabilă. Speranța de viață, acum, este mult mai mare decât în trecut. Cred că un singur lucru a dus la toate avantajele, este vorba despre emanciparea femeilor. Doar în ultimul secol, femeile din întreaga lume au primit dreptul de vot, de a decide asupra propriului corp, iar de aici decurg o sănătate sporită, o mai bună educație, o speranță de viață mai mare pentru toată lumea, doar că sunt evoluții foarte recente, produse abia în ultimii 100 de ani. Ca să fii om de știință trebuie să trăiești într-o societate suficient de sofisticată, pentru ca oamenii să poată munci pământul, produce suficientă bogăție, pentru ca unii ca dvs. și ca mine să supraviețuiască. Trăim în perioada istorică în care merită cel mai mult să exiști. Pare ciudat, dacă te gândești la știrile de zi cu zi, dar chiar trăim cele mai bune vremuri posibile.
Ați scris în „The Guardian“ la un moment dat despre dovezile privind existența lui Moș Crăciun. Chiar sunteți convins că există Moș Crăciun?
Sigur că nu, dar asta rămâne între noi. Vă rog să nu spuneți nimănui. Nu cred deloc că Moș Crăciun există. Am scris acest articol ca reacție la un alt om de știință, Richard Dawkins, care scrisese că Moș Crăciun nu poate exista, întrucât nu poate trece pe la toți copiii din lume într-o singură noapte: pur și simplu nu ar avea timp. Eu am reacționat: „Haa! Dar dacă Moș Crăciun ar respecta regulile mecanicii cuantice, s-ar putea afla în același timp în toate locurile în care vrea să se afle, cu condiția să nu-l vadă nimeni.“ De fapt, articolul se referea la o serie de teorii științifice. O teorie bună este cea care explică mai bine evidența. Dacă am presupune că Moș Crăciun există, ar fi o teorie mai bună aceea conform căreia el este un așa-numit obiect cuantic, decât aceea că e un individ obișnuit, care se deplasează cu ajutorul renilor. Acesta era scopul articolului meu. Ani la rând m-am străduit să-mi conving copiii că Moș Crăciun este un obiect cuantic microscopic. Am reușit să-i conving până la vârsta când ajunseseră aproape adulți. Dar ei râdeau de mine: „Hai, tată! Tu ești, de fapt, Moș Crăciun, cu barba ta.“