(fragment)
Pleci într-o călătorie cu gîndul să descoperi alte locuri, pe care inevitabil le asemeni imediat cu ceea ce ai lăsat acasă. Dacă în mintea ta domină această comparație, riști să nu descoperi nimic și să dorești să revii acasă cît mai grabnic, cu un gust amar.
Așa s-a întîmplat și acum, în ultima decadă a lunii mai, cînd acasă primăvara se instalase în grădini, florile invadau privirile cu mirificile lor culori, iar nările, asaltate toată iarna de virusuri, deveneau neîncăpătoare pentru mirosurile proaspete ale florilor, ai plecat la drum spre Spania. Mai fusesei cu ceva timp în urmă la Madrid și de acolo în Palma de Mallorca și Ibiza. Nicio nostalgie prin sîngele tău ostenit de încercările ultimilor ani, așa cum ai de fiecare dată cînd revii la Coșula, acolo unde nimic nu este ieșit din comun, în afară de curtea și grădina casei tale, moștenită de la părinți și reparată pentru a putea locui în ea. Dar inima ta tresaltă de fiecare dată. Nu așa cum ar trebui să tresalte cînd auzi numele de Botoșani, oraș în care te-ai născut, ținut cu rezonanța nașterii unor mari personalități ale culturii române, acum ocupat de ipochimenii ajunși la putere în urma unor concursuri de împrejurări, cum sunt alegerile electorale în ultima vreme. Acum însă, gata de drum, nimic să te facă nerăbdător să vezi toată Andaluzia și Gibraltarul. Nimic, chiar dacă entuziasmul celor din grupul de turiști experimentați în astfel de expediții deborda, avionul fiind unul de peste trei sute de locuri. Ai nimerit chiar în primul rînd după business class, unde pe cele șase locuri s-a instalat, plină de vervă și trai fericit, familia manelistului Adrian Copilul Minune. Peste trei ore de dezmăț exhibat cu ostentație, cu atenție deosebită a stuardezelor pentru odraslele artisului și mai ales pentru el. Ai avut impresia că mergeai la o nuntă de fițe, undeva prin Spania, pe la neamuri proaste. Dar a ținut doar atît cît a durat zborul. Ai aterizat pe aeroportul din Malaga, de unde ghidul te-a luat, dimpreună cu toți cei peste șaizeci de turiști, și ai ajuns spre miezul nopții la Hotelul Las Palmeras din Fuengirola, o stațiune nouă pe Costa de Sol. A trebuit să constați în cele șapte zile cît ai stat acolo, că de fapt era coasta înnorată a Andaluziei, pentru că timp de șapte zile cerul a fost acoperit de nori și a plouat, contrazicînd parcă statisticile care spuneau că Spania se află într-o secetă de mari proporții. Se spune că vremea rea te găsește totdeauna acolo unde pleci în concediu, indiferent în ce perioadă a anului ar fi. Însă așa se numește acel loc, Coasta Însorită, fiind, se zice, 90% pe an scăldată în soare, iar ploile o ocolesc cu regularitate. Însă cum nu ai plecat cu gîndul să faci plajă, ci să vizitezi cele șapte mari destinații turistice ale Andaluziei – Cordoba, Malaga, Sevilla, Ronda, Setenil, Granada, cu celebra ei Alhambra –, acest aspect nu ți-a diminuat interesul pentru o zonă plină de istorie a bătrînei Europe.
Evident că primul instinct este acela să compari cu ce ai mai văzut, sau să privești pe o hartă, oferită de internet, conturul prezumtiv al vechii Tracii, care-și întindea pînă acolo teritoriile, și să-ți spui că, în fond, ești acasă, și că vrei să afli cine au fost înaintașii tăi. Ei, acest lucru îți face mintea evantai, iar curiozitatea, un fel de floare carnivoră care devoră tot ce întîlnește în cale.
Ai ajuns în prima zi la Cordoba, oraș în care, în anul 929, după două secole de dominare haotică musulmană a zonei iberice dinspre Marea Mediterană, Emirul Abd ar-Rakman a declarat Al-Andalus, Spania musulmană, califat, adică stat musulman cu capitala la Cordoba. Ceea ce ai văzut aici în fosta Mezquita, adică Moscheea, care nu este acum nimic altceva decît cea mai mare catedrală catolică din lume, după ce, la vremea ei, a fost, după Mecca, cea mai mare moschee din lume. Coloanele de susținere ale acesteia, care au fost de-a lungul timpului peste 1.200, acum doar 850, au forma unor palmieri, și sunt din granit, jasm și marmură, iar pavajele, din pietre cubice, sunt în ton cu ceea ce a adus timpul, catedrala, așa cum arată acum, fiind mereu în refacere, reconstrucție, în funcție de confesiunile și altarele arondate importantelor familii de nobili din toate timpurile, din epoca medievală pînă azi. Cordoba, pe acele vremuri, a fost cel mai mare oraș din lume. Catedrala de acolo, și nu numai, și celelalte care au fost construite pe vechile moschei musulmane, sunt un model de ecumenism, de unificare a credinței în spiritul biruinței lui Dumnezeu. Palatul regilor din Cordoba, pe lîngă marea bibliotecă de acolo, și grădinile minunate ale acestui oraș sunt punctele de atracție turistică, în care poți retrăi istoria în toate amănuntele ei, unele palpabile, altele bine expuse vederii împotriva trecerii timpului neiertător peste ele. Te-ai gîndit și atunci la istoria noastră: abia la mijlocul secolului XIX am reușit să unim două provincii, după peste două secole și jumătate de la încercarea lui Mihai Viteazul, ca în 1918 să realizăm unirea tuturor provinciilor, unire din care bolșevicii, după ce pasămite ne-au eliberat, au ciuntit din Bucovina și Basarabia. Și astfel ai făcut în mintea ta diferența atît de vizibilă dintre vechea Hispanie și Dacia din care se trage neamul tău!
Malaga ai vizitat-o în afara grupului de excursioniști, plini de toate tarele vîrstelor, doar cu Mariana, Nuți și Cassian. Ținta a fost Muzeul Picasso, care adăpostește 186 de lucrări ale mareului pictor. Le-ai văzut pe toate și ai fotografiat o bună parte din ele. Poți vedea aici primele lucrări ale lui Piccaso, cele în manieră clasică, tradițională, dar și experimentele de peste ani, trecînd prin toate perioadele. Tot în Malaga ai fi putut vizita și casa în care s-a născut Picasso în 1881, însă era închisă în acea zi – trebuie făcute programări din timp pentru asta. Ai intrat în catedrala construită în secolul al XVI-lea, căreia i se spune „bătrîna cu un braț“ (Manquita), datorită turnului său solitar.
Pașii te-au găsit în a treia zi pe străzile din Sevilla, trecînd peste podul roman de peste Goadalqivir spre orașul vechi. Gîndul te ducea la timpurile cînd orașul se numea Hispalis, cum l-au botezat romanii, iar vizigoții l-au transformat în cel mai mare centru cultural al vremii, pe cînd musulmanii l-au rebotezat Ishbiliya, dar și la faptul că de aici Cristofor Columb, sponsorizat în special de regina Isabela, a plecat spre Indii după condimente din portul Palos,pe 3 august 1492, și a ajuns în America de Sud, în octombrie, după trei luni de navigare pe Atlantic, în locul pe care l-a botezat San Salvador, de unde, prin descoperirile sale, a schimbat soarta lumii întregi, dar mai ales a imperiului spaniol, care deținea astfel monopolul asupra multor produse de primă importanță. Se spune că Cristofor Columb, italianul cu numele de Cristoforo Colombo, devenit Cristobal Colon în Spania, venit aici cu gîndul să cucerească lumea pe banii regatului spaniol recent întregit, a călătorit mai mult mort decît viu. Fiind exilat de regină, el a murit la Valladolid, dus apoi în Santo Domingo, iar de acolo la Havana (Cuba), ca de acolo să fie readus în 1899 la Sevilla, unde, într-un cenotaf susținut de patru statui ale unor figuri ce reprezintă cele patru provincii ale regatului spaniol, doar 170 de grame din moaștele lui se află în singurul „mormînt suspendat“ (cenotaf) din lume, aflat în marea catedrală din Sevilla, unde este înmormîntat și fiul său, Hernando Colon, venit pe lume dintr-o aventură amoroasă, recunoscut de Columb, pe lîngă ceilalți doi fii din căsătoria legitimă. Tot aici se află înmormîntat și regele Fernando, sanctificat, al cărui mormînt poate fi văzut de după gratiile înalte, unde se intră doar o dată pe an, cînd sunt deschise procesiunile. Catedrala este construită, de asemenea, pe fundația unei moschei din secolul al XII-lea, între 1401 și 1507, este în stil gotic, fiind astfel cea mai mare catedrală din lume în acest stil.
Și hai mai departe, în a patra zi, spre Gibraltar, deci în altă țară, cum ar veni, în UK, cu o miză destul de mare, prin aceea că poți fi într-un dominion britanic fără viză pe pașaport, pe o suprafață de cîteva zeci de ha, într-o țară cît un orășel, sub o stîncă plină de tuneluri, pe fața căreia se văd țevile de tun de pe vremea cînd de aici se supraveghea orice mișcare prin strîmtoarea al cărei nume vine tot de la un general maur. Nu am urcat pe Upper Rock, să vedem maimuțele. Multe le aveam printre noi. Am preferat să ne plimbăm pe principala stradă a orașului-țară, în care se construiește în draci, hălăduind un timp în căutarea unei terase pentru a lua prînzul. Am reușit să intrăm într-un astfel de restaurant, care avea mai multe săli, pînă spre interiorul care dădea în curte, într-o terasă acoperită. Poți spune că ai mîncat pentru prima dată pe săturate de cînd te aflai în această aventură turistică. Vama, atît la intrare cît și la ieșire, pentru turiștii veniți din UE, este una formală și alta extrem de severă pentru ceilalți vizitatori veniți din altă parte. O zi plină, o nouă experiență, o realitate trăită, smulsă dintr-un vis de copil, cînd studiai la școală geografia lumii și credeai că Strîmtoarea Gibraltar este ceva de-a dreptul miraculos. Nu este, ci doar faptul că acolo, cu încăpățînare, britanicii stau de trei secole în coasta spaniolilor, care au reușit peste ani să-i fugărească din țară pe mauri, pe vizigoți, pe sefarzi asimilîndu-i, însă pe britanci încă nu. În 2008, la inițiativa reginei Angliei, a fost făcut un ultim referendum de cedare Spaniei a teritoriului ocupat, însă populația de acolo a preferat să rămînă în regat. Oare de ce? S-ar putea presupune, dar nu-ți bați capul.
Te-ai întors acasă obosit și mulțumit de tot ce ai văzut, trist că nu poți oferi și tu, românul așezat la casa ta, toate poveștile istoriei locurilor tale, peste care au trecut și romanii, și hunii, și cumanii, și pecenegii, și goții, și vizigoții, și ostrogoții, și turcii, și tătarii, și habsburgii, și ungurii, și rușii, în calea cărora ai secat fîntînile, ai dat foc la case, ți-ai ascuns femeile, iar în urma acestor cotropitori nu a rămas mai nimic, un palat, o catedrală, un sit, ceva care să te facă mîndru că le ai la tine acasă și de ele să se bucure și alții cînd vin să vadă în ce țară trăiești. Trist! Și așa am gîndit tot drumul de la București la Iași și de la Iași la Botoșani, regăsindu-mă în tristețea marcantă și veșnică a românului așezat bucuros și mîndru în obîrșiile sale.