Antologia de autor Haita, semnată de Marta Petreu, este ilustrarea limpede a unui destin poetic împlinit, o reiterare a parcursului extrem de bine „temperat“ al uneia dintre reprezentantele marcante ale Generației 80. Citită de la prima carte, Aduceți verbele (1981) și pînă la volumul Aceasta nu este viața mea (2014), poezia Martei Petreu se regăsește în aceeași paradigmă poetică, care presupune o continuă încărcare a sensurilor a unor teme, a unor obsesii, a relației vag conflictuale dintre eu și realitate. Posibilitatea catastrofei, iminența acesteia, pune în mișcare facultatea poetică, imaginația, în toate volumele Martei Petreu, în toate poemele chiar, din acest volum antologic. Imaginativul este, la Marta Petreu, unul din panoplia expresionistă, criza este apanajul ființei gînditoare, care trăiește cu porii deschiși realitatea imediată. Elementul livresc se topește în anecdoticul cotidian, oricum acesta are mai multă viață decît orice teorie/ filosofie care în fața existenței concrete devine absurdă: „Noi intrăm în carte cu trufie/ și spunem:// Un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decît o noapte de dragoste// Un poem al spaimei/ e mai cumplit decît spaima// Un poem despre moarte/ e mai real decît moartea// Noi intrăm în carte și spunem:/ verbele aduceți verbele/ pentru Cina cea de Taină“ (Aduceți verbele). În text, spaima de timp este abolită, timpul însuși nu curge, nu trece, te ia captiv. Cioran are revelația tulburării timpului care nu mai trece, ci băltește, care îl amenință pe om cu un înec predestinat, de altfel: „În toate epocile creatoare ale umanității, omul a simțit prezentul într-o anume consistență, ca un moment hotărîtor, care, dacă intra în dinamismul temporal, nu-și anula ființa lui în vîrtejul demonic al acestui dinamism. Împăcarea cu timpul este o împăcare cu lumea; căci este imposibil a găsi un echilibru în lupta cu timpul, în antagonismul dramatic care face din om o ființă pe care atît trecutul, cît și prezentul sau viitorul nu-l pot satisface“ ( din Revelațiile durerii). Iată cum traduce pe limba poeziei spiritul acestui silogism, această stare, Marta Petreu: „Acum pot să ascult foșnetul timpului –/ crima perfectă/ pot să aud cum răsar și cum cresc/ din pielea lui sidefie puful și penele îngerului/ Da. Este-al meu/ Sau cum sfîrîie/ ca o lumînare udă de sînge/ carnea trupului meu aprinsă de moarte“.
În poezia Martei Petreu se manifestă o conștiință poetică în alertă, care conduce la schimbarea registrelor și a „dicției poetice“ chiar în timpul evoluției textului exact din motivul de a nu banaliza sensul și miza poetică. Această schimbare de atitudine lirică, „din mers“, permite poetei o planare pe deasupra unui univers aglomerat, în care și timpurile sunt discontinue, în care textul trebuie să se regleze, în final, într-o structură bine definită: „Ce mă roade și ce mă trezește/ ce dor mă scaldă-n sudoare/ în puterea nopții de toamnă?/ E beznă compactă – îmi cînt –/ e umed și noapte/ Vine o zi încă o zi/ pentru acei care au somn și viață/ pentru aceia reali/ vine o zi zemoasă și bună/ Eu nu dorm/ eu am durerea în mine/ și-n oroare mă scald/ ca în soarele beznei/ Eu am groaza mea –/ pusă bine/ Am groaza mea pusă bine/ E a mea: n-o s-o pierd/ n-o s-o stric n-o să-mi plece/ E a mea ne iubim și mă ține de chică/ Înghețată și albă tace inima lumii/ Eu am groaza mea/ Și-o să vină cu mine“ (Ora patru). Rețin aici, din același registru, cîteva poeme mai ample care ar trebui citate în întregime pentru tensiunea dintre lexic și sugestie, dintre „fizica literei“ și viziunea poetică: Vîrsta senină, Cerul s-a lăsat la pămînt, Primăvară, Caligramă, Ar trebui să cer ajutor, Țara nu știu cui. Discursul poetic se constituie prin dizolvare și coagulare, lucru care conferă, astfel, o simultaneitate visului și realității în „spațiul detemporalizat“ al textului. Dereglarea simțurilor (după Rimbaud) produce o metarealitate în hățișurile căreia ființa își pierde rațiunea și însușirile inițiale. Gellu Naum, cu care Marta Petreu pare să aibă afinități lirice, spunea, de altfel: „Mi se pare sigur că omul nu se mai exprimă liber de cînd a inventat poezia, după cum nu mai gîndește liber de cînd a inventat religia“.
Venind în aceeași linie, Marta Petreu ne propune o viziune lirică proprie în care răstoarnă raporturile dintre concret și abstract, psihismul produce realitate, oniricul transformă obiectele în stări de spirit, individul este al lumii și al nimănui într-o acțiune deliberată de refuz al unui loc anume. Să ne amintim că în anul 1945, „grupul“ suprarealist/ avangardist format din Gherasim Luca și D. Trost a lansat „manifestul“ Dialectique de la dialectique, în care, între altele, declară «că ne naștem fără să vrem, într-o familie pe care n-o cerem, și-ntr-o țară pe care n-o alegem, devenind în viață robii unor convenții», trăgînd concluzia potrivit căreia «prin desființarea dragostei de mamă, de familie și de patrie devenim liberi în mod absolut». E un deziderat? Sau e o constatare, consecința unei disperări? Experiența globalizatoare/ globalizantă a omului contemporan a lăsat urme adînci în poezia zilelor noastre, situîndu-l pe poet în miezul acelei „libertăți absolute“ cînd ești, în mijlocul celorlalți, „un nimeni“. Dar „un nimeni“ care își e sieși suficient, „limbajul autocomunicativ“ creând o mitologie proprie în care amănuntele sînt parte ale unui cod al viețuirii/ supraviețuirii accesibil celor care au trăit aceeași realitate. Reluăm aici, spre ilustrare, din excelentul poem De departe: „Ea nu mai voia să trăiască./ Ea voia să moară dar pentru că nu voia să recunoască/ ea se îmbolnăvea zi de zi/ de încă o boală/ apoi ardea la foc mic într-o febră eternă/ Și umbla așa cu febra ei și cu bolile ei/ cum umbli cu o haită veselă de cățelandri nărăvași și fideli/ după tine în lesă/ Umbla dreaptă și subțire pe străzi/ și zîmbea tuturor de departe// Da. De departe// Dar de fapt ea nu mai voia să trăiască/ Ea nu dorea nimic – decît pămîntul și iarba cerul și apa./ Da. Elementele curate eterne// Ea se uita cu inima strînsă de milă/ la toate făpturile tinere vii/ pentru că ea înțelesese și – oho –/ înțelesese devreme nu numai că viața-i cruzime/ ci și că este o probă da o probă: pentru nimic/ și că zeul ne testează așa cum ne ducem noi la spectacol/ ca să ne mai treacă din vreme// Ea știa că nu există sens glorie mîntuire/ ea știa că în această lume plină de zei totul este degeaba …(…)“. Două sînt planurile pe care evoluează „discursul“ poetic la Marta Petreu: unul al metarealității, altul al realității celei mai palpabile. Ca și cum am vorbi despre tărîmul acesta și despre tărîmul celălalt. Cel care face naveta între cele două tărîmuri este, evident, poetul, martorul care are misiunea de a relata continuu, de a spune ceea ce vede unei lumi care stă uimită și așteaptă vești incredibile, de a uni cele două tărîmuri în final prin propria ființă, prin propriul trup. Dincolo e neantul, incontrolabil; aici, în mintea lui, e nemurirea, care e, de fapt, posibilitatea visată de a uni cele două tărîmuri, cele două lumi. Neantul e o cădere în timp, nemurirea e o cădere în sine. Neantul pare impur, pentru că îi înghite și îi încape pe toți; nemurirea e (mai) pură, pentru că e individuală, e „aseptică“ pentru că nu e întîmplătoare, e îndelung pregătită, gîndită. Neantul e o criză a speciei, nemurirea e o mistică individuală. Nici în Rai nu se intră „la grămadă“, ci individual. În ambele însă, așa cum o dovedește practica, nu se intră decisiv decît prin moarte. Moartea nu e o poartă, nu e neapărat un prag, cît este o intrare în repaosul universal, sinonim cu „confortul“ nemuririi: „Eu noi ușă-n ușă cu moartea/ Uită-te cum dă tîrcoale:/ face cercuri magice/ ne ia urmele ne amușină sîngele/ N-are demnitate/ n-are măreție/ este ea umilitoarea cățeaua batjocoritoarea regala/ ea tîrfa Domnului/ ce se culcă cu oricine/ este ea“. De asemenea, într-o lume a plictisului ființa e goală de conținut. Angoasa modernă este agentul terifiant al depersonalizării. De aceea postmodernitatea face un recurs la primordii, pe care le aduce și le înghesuie într-o actualitate golită de timp: „Oho! de atîta realitate îmi strepezesc dinții/ Și ce polen putred sărat cade;/ un bărbat numără corbii/ Eu îmi colorez epiderma crăpăturile zdrențuite/ răzuiesc de pe buze mușchiul fin cenușiu/ Apartenența umană trebuie și ea dovedită …“. În altă parte poezia lucrează cu o rațiune „obiectivă“, cuvîntul „se întrupează“ prin simpla rostire, teribilul „față în față cu sine“ declanșează resorturile memoriei afective: „Așadar: tînără muritoare și veninoasă:/ din țeasta mea ca dintr-un bordel clandestin/ pleacă-n noapte șiruri lungi de femei;/ ca-ntr-o casă de nașteri sînt claustrată în memoria mea// Memoria deci./ Cîrtiță! – o insult./ Cîrtiță dolofană. Nevăzătoare./ Catifelată ca răutatea:/ ronțăi iarba la rădăcină și nervii sub piele./ Îmbuibato! salvează ceea ce poți/ adică resturile talciocul adică nimicul …“.
Am putea face referire, vorbind despre poezia Martei Petreu, la celebrul „paradox al actorului și al poetului“, despre care a vorbit Diderot. Actorul ca și poetul, spunea Diderot, nu trebuie să se lase invadat/ dominat de sentiment, ci să-l domine el, să-l disciplineze, să-l formeze, să-l contureze, să-i dea o structură exemplară. Dar pentru toate astea trebuie să aibă sentiment. Sentimentul nu este, astfel, în poezia Martei Petreu o sursă/ resursă a vitalității, ci o structurare estetică: „Doamne. Mi-e frig. Negru gol pustiit/ e al meu numai al meu acest peisaj-sentiment/ Negru. Gol. Pustiit./ Sub lumina fără milă a minții/ E al meu acest peisaj./ Cu pași mari ritmici noapte de noapte-l străbat// Da. Măsor cu pasul carbonul“. În aceste condiții poetul e un păpușar care mînuiește o întreagă panoplie de roluri, de întruchipări ale sinelui sau ale lumii asumate de un ego expansiv, dificultatea (tristețea) e că dacă moare păpușarul, nici păpușile sale nu îi supraviețuiesc. În spectacolul improvizat, cu o recuzită de bazar în care trupurile și sufletele și obiectele se regăsesc într-o inutilitate semnificativă, orice se întîmplă, numai banalitatea nu își găsește loc. Poetul se tîrăște ca viermele prin măr printr-un univers pe care el însuși și-l proiectează, atmosfera e a unui crepuscul în care, însă, se simte bine.
În fine, Marta Petreu nu își reneagă statutul de femeie, de „poetă“, într-o lume în plină masculinizare sau în plină detabuizare a sexelor. Femeia nu este vulnerabilă, nu este la discreția „animalului de pradă“, care este bărbatul, ea își fixează un loc pe care îl conturează, îl înnobilează, îl crește: „Am pus răceală și multă migală/ să-mi însăilez prezența; am reușit –/ acum există fațada/ În spate stau chircită eu însămi:/ o femeie nu – nu femeie –/ ci o fetiță bătrînă vînzînd chibrituri/ În spate se află golul gerul nimicul/ și fetița bătrînă ținînd în mînă chibriturile arse/ Scîncesc./ Mi-e frică. Mi-e frig. Mi-e groază în veacuri./ Sînt o prințesă – /eu am verbul am cuvîntul deci sceptrul./ Pot domni peste o-mpărăție de vorbe și hîrtie./ Trăiesc nimicul –/ sînt desculță și singură./ Străină. Mîzga. Pulberea rece“. Femeia este, de altfel, în poezia Martei Petreu, un spectacol în sine: „Moare în Marta zi de zi o femeie“, un bărbat contemplă „ploaia de miercuri ca pe o femeie“, iar realitatea este colorată, concretă „ca între coapsele unei femei“. Deși „o haită“ este pe urmele ei (de câini? de lupi? de hiene?), după cum spune în excelentul poem de încheiere, Marta Petreu are de partea ei elementele magice, dintr-o panoplie a basmului, a derizoriului totuși, dar care au consistența (dar și vulnerabilitatea) poeziei: „arunc peste umăr oglinda/ apoi peria apoi altă unealtă vrăjită/ o piatră venită din cer/ un sîmbure alb de cireașă/ o cutie de sticlă“.
Aș asocia poezia Martei Petreu, frumoasă, articulată, pasionantă cu o expresie dintr-un poem al lui Odiysseas Elytis, care spune: „Iar ca sentiment, un cristal“. Nimic mai mult, nimic mai puțin.