Primele două promoții ale grupării Echinox din anii 1980 sunt mai sărace în talente poetice veritabile, remarcându-se absolvenții Dumitru Chioaru, Marta Petreu și Ion Mureșan. Dintre congenerii filologi (majoritatea) se distinge Marta Petreu, absolventă de filosofie la Universitatea clujeană. A debutat editorial la un an după absolvirea facultății, cu grupajul original Aduceți verbele, urmat, paradoxal, de un singur volum în deceniul de vârf al afirmării generației optzeciste, Diminețile tinerelor doamne (1983). După momentul revoluționar, poeta dedicată carierei universitare își demonstrează plurivalența creatoare, mai întâi în eseuri și studii aprofundate sau interviuri tematice, incluzând și teza de doctorat din 1992. Apoi, în proză prin romanele Acasă, pe Câmpia Armaghedonului și Supa de la miezul nopții. Afirmându-și simultan valoarea poetică de excepție, Marta Petreu va fi încununată la maturitate cu Premiul Național „Mihai Eminescu“ Opera Omnia. Antologia recentă, Haita, apărută în colecția laureaților, este rodul unei selecții riguroase din cele șapte volume originare – între Aduceți verbele și Asta nu este viața mea, din 2014. Adăugând și un grupaj de poeme noi din antologiile parțiale Apocalipsa după Marta și Falanga.
În direcția optzecistă a liricii feminine cu accente polemice, excedată de propria condiție – în companie electivă cu Mariana Marin, Angela Marinescu, Elena Ștefoi, Magda Cârneci, Marta Petreu tentează reconcilierea eternei dihotomii a ființei umane dintre „carne“ și „creier“, sub arbitrajul rațiunii. În volumul de debut și următorul, „puternica încărcătură programatică“, remarcată de Ion Pop, devine evidentă din titlurile unor poeme: Teze despre singurătate, Teze despre zilele faste, Teze neterminate despre Marta, Teze despre identitate, Mic tratat de dragoste, Biografie-robot ș.a. Culminând cu Teze despre creier: „Cât putem trăi înfrățiți cu teroarea? – trupul neted/ copită grajd al cuvântului /…/ Umilitor de singur creierul meu se contemplă/ în reliefuri externe/…/ iată creierul meu obosind în capricii savante/ creierul meu camuflat într-o mănușă de box/ creierul meu lunecos pocnind ca o piele de iapă /…/ În măcelăriile Domnului între oasele plate/ se pipăie emisferele minții“. Sub atari auspicii, contemplația lirică e deviată în meditația din plan metafizic, pe tema morții implacabile, cum deducem din Descrierea autorului: „Am douăzeci și șapte de ani puțină febră/ și-o înțelegere statistică a gândirii; desprind solzii de pe ochi/ pregătesc o justificare/(O! ce metafizică a faptelor mici se mai află/ și-n capul meu)/…/ Pregătesc o justificare:/ experiența morții de unul singur îmi folosește/ numai mie/…/ Lichidul amniotic îl secretez eu/ se află în corpul meu în stare latentă/ (dar nu împăcarea mea cu lumea o vreau/ ci urma trupului meu îngust/ presat în ierbarele cerebrale)“. Specificul poeziei de început este expresiv subliniat de Nicolae Manolescu: „cerebralitatea laconică (…), tăietura exactă și fină a frazei, ca o incizie chirurgicală, un lirism rece și intelectual…“ (Cf. Istoria critică a literaturii române). Aș adăuga că Marta Petreu uzează de verbul tăios ca bisturiul într-o confesiune lirică a cruzimii și disperării, acceptând „luciditatea ca sentiment“ sub pavăza (auto)ironiei și a scepticismului organic, fără efecte inhibitoare în planul creației.
Recursul poetei la concepte și paradigme mitologice, în opoziție cu metaforismul convențional, conferă o coloratură aparte discursului car tezian. În grupajele publicate în anii 1990 – Loc psihic, Poeme nerușinate, Cartea mâniei – adâncirea viziunii poetice este stimulată de îngemănarea dintre rațiune și trăirea existențială autentică. Dar acest gen de „așezare a eului în centrul existenței“, în termeni camilpetrescieni, nu înseamnă exhibare a subiectivității, ci cunoaștere și autocunoaștere fără limite, până în adâncul subconștientului și dincolo de norme ori interdicții canonice. Întrucât prin cunoașterea de sine e vizată, în fond, aproximarea cognitivă a unității și a ființei primordiale. Semnificativă este evocarea originii adamice feminine, După cădere: „Da. Ești pur și simplu originea/ coastele tale arcuite sunt matricea frumoasă caldă/ sunt spațiul meu natal/…/ Ești chiar originea din care am fost extrasă/ când tu dormeai somnul cel greu divin“. Marta Petreu pare că oscilează între cunoașterea paradisiacă și cunoașterea luciferică, asumându-și, cum ar spune Blaga, riscul și eșecul, neliniștea și aventura. Refugiat într-un loc psihic, subiectul liric își regândește, cu nerv și sinceritate sfâșietoare, biografia spirituală prin „cuvinte ciugulite din cărți și din stradă“: „Laud această membrană verbală osmotică/…/ Eu vă dau eu mă dezbrac eu mă hulesc/ Oho! Patetismul meu refulat de bacantă: eu vă dau în cunoștință de cauză/ Orice artă poetică se scrie cu cerneală/ (garantez calmă în public)/ în realitate/ cu acești neuroni muritori“. Astfel, poetul are acces direct la misterele negative, dincolo de sens și lege, tatonate prin frecventarea subconștientului și a viziunilor onirice. Spaima atavică umanizatoare, obsesia morții, însingurarea excesivă, rătăcirea în labirintul verbelor, voluptatea insomniacă, fascinația iregularului (răul/urâtul), înstrăinarea de sine sau „disperarea vorace“ jalonează frontierele unui univers liric dens, cu turnură apocaliptică. Și rodul viziunii integratoare este Apocalipsa după Marta, cum se intitulează un poem definitoriu. Imaginația hiperbolică completată de „imaginația bovarică senzuală“, ca să uzez de expresiile poetei, înlesnesc evadarea din realul copleșitor și atenuează impactul livresc, conferindu-i poemului o „limpezime tăioasă“ și sălbatică frumusețe.
Cum enunță în Poeme nerușinate – „scriu nerușinat poeme“ –, Marta Petreu plasează confesiunea sub auspiciile sincerității nețărmurite, din lucidă perspectivă: „Da. Scriu poeme fără de rușine/ călcând desculță pajiștea de cioburi/ cum aș călca-n picioare carnea voastră/senină/ calc desculță prin mlaștina cu săbii/ de parcă m-ați purta-n triumf pe scuturi/…/ Da. Îmi calc sub tălpi destinul/ Deasupra noastră – cer înalt de vară// Iar eu. Nu mint spunând că scriu cu sânge/ și neuroni ce se-ard la mine-n creier ca niște biete becuri prăpădite“. Registrul poemelor necanonice, nonconformist și antidogmatic, seamănă întrucâtva cu atitudinea cârtitor-iconoclastă din psalmii arghezieni, referindu-ne la ciclul Psalmilor împrăștiați în ultimele volume („Dumnezeu e vorbă goală de tinichea“ – sună un vers). Dar poeta contemporană se raportează, în spiritul teofaniei, la o divinitate personală: „Sunt obosită – spun – sunt obosită/ Ultima făptură a Creației ultima utopie a lui Dumnezeu/…/ Sunt obosită Domine sunt euforică sunt pentru totdeauna înfrântă/ fac destăinuiri în stânga și dreapta“). În acord cu logica discursului închegat, prioritară este tema morții în volumele Cartea mâniei(1997) și Scara lui Iacob (2006). Viațamoartea, cum se intitulează simbolic un poem, reprezintă marea trecere în viziunea Martei Petreu. Cum subliniază un vers memorabil: „Moartea stă înăuntrul meu“. Perspectiva ei are tangențe biografice, pornind de la motivul bolii traumatizante: „Eu am trecut de câteva ori prin moarte ca prin urechile acului/…/ Oricum eu, am fost adusă înapoi din moarte/ și nu-mi amintesc nimic/ sunt zilele mele imaculate ca zăpada ce cade/ am deci în miezul memoriei o gaură neagră pură perfectă/ Eu am trecut prin coma profundă/ am în mine care mă face să sper“. Revolta mocnită a ființei efemere transpare din contrastul recunoscut dintre „sudoarea morții“ și frumusețea lumii: „la ce bun această frumusețe a lumii/ la ce bun răsare soarele/ la ce bun splendoarea verii/ dacă există simultan îngerul și sudoarea morții“.
Dramatismul discursului liric este amplificat de permanenta confruntare antagonică dintre viața interioară abisală și universul crud al realității ostile ori înrobitoare. Ființa poetică își afirmă cu fermitate identitatea, în pofida dedublării din cadrul vieții sociale. Tinzând către o poetică a disperării în sens cioranian, Marta Petreu reconstituie în majoritatea grupajelor lirice biografia real-spirituală în care se oglindește, într-o suită de autoportrete lirice nonconformiste. Numele – „duios anacronism al poemului“, astfel definit într-o lirică Prefaţă la primul volum, se ascunde sub o „tunsoare nefeminină“. „Moare în Marta zi de zi o femeie“ – este enunţul radical din Teze despre singurătate. Iar în alte teze este subminată cu sarcasm şi ironie filosofia implicită: „în oglindă Marta pune imaginea sa despre sine“; „Fragilitatea Martei – un exces de adrenalină/ luciditatea – cianura dintr-o vişină crudă“; „Marta-şi revendică Doctrina consistenţei iluziei“; „dioptriile Martei la fel de severe“ etc. Coborârea în cotidian vizează recuperarea „biografiei groteşti“ sau a imaginii nefalsificate (Alte teze neterminate despre Marta). Alteori, autoarea „cronicii subiective“ îşi asumă condiţia tragică a Electrei (“Ai fi putut fi fratele meu“ – Orestia), condiţia donjuanică inversată (Dona Juana) sau de „Casandră înveselită“. Ipostaza „personajului“ dedublat este marcată şi în titlurile unor poeme precum Marta în Grădina Ghetsimani şi Cap de costum pentru Marta. Sub semnul morţii implacabile, de la acceptarea înrobirii divine („Eu marta robul Lui pe pământ“), Marta ajunge la viziunea apocaliptică: „Cerul fără păsări fără nori fără zeu/ e al meu în curând/ Gol. Şi negru. Cerul martei/ Ca o bilă uriaşă de sânge uscat/ soarele negru/ orizontul de iască/ cerul acesta de dincolo“; sau: „Domine. Golul. Nimicul. Câmpul negru“. În acest context, aş remarca afinitatea cu alt veritabil poet echinoxist, Aurel Pantea, autorul „conceptelor negative“.
ultimul grupaj de poeme al Martei Petreu învederează congruenţa dintre substanţa autobiografică şi osatura tematică a liricii sale. Sensibilitatea lirică ascunsă în discurs devine proeminentă în evocarea părinţilor. Îndeosebi a tatălui care nu s-a bucurat de naşterea ei, un laitmotiv explorat de-a lungul evoluţiei creatoare. Dintre motivele reiterate în acest grupaj se desprinde Întoarcerea lui Dumnezeu înspre om, unde este conturată imaginea divinităţii personale („O! Întoarcerea asta a Dumnezeului celui viu către omul său făcut/de el din scuipat şi pământ“). Selecta antologie se încheie cu poemul inedit care îi dă titlul, Haita, conceput în maniera unui basm simbolic, cu accente de orgoliu şi ironie. De remarcat şi prefaţa studiosului italian Roberto Merlo, unul dintre traducătorii poetei, care realizează un profil sintetic în Oglinda de obsidian. Incursiuni în imaginarul poetic al Martei Petreu.