Haita este titlul antologiei care adună opera poetică a Martei Petreu, unul dintre intelectualii cei mai vizibili, mai fertili, mai substanțiali ai culturii române, atacând subiecte dificile și personalități marcante, uneori controversate sau cu un parcurs complicat precum Nae Ionescu, Mihail Sebastian (Diavolul și ucenicul său: Nae Ionescu-Mihail Sebastian), Eugen Ionescu (Ionescu în țara tatălui), Ion Luca Caragiale (Filozofia lui Caragiale), Emil Cioran (Cioran sau un trecut deocheat), Lucian Blaga (Blaga, între legionari și comuniști) etc. În Haita sunt antologate volumele Aduceți verbele (1981), Dimineața tinerelor doamne (1983), Loc psihic (1991), Poeme nerușinate (1993), Cartea mâniei (1997), poeme noi din Apocalipsa după Marta (1999) și Falanga (2001), Scara lui Iacob (2006), Aceasta nu este viața mea (2014) și un poem inedit care dă și titlul antologiei. Autoarea a publicat o integrală a poeziei, Apocalipsa după Marta, în 2011, care s-a dovedit parțială, pentru că Marta Petreu a continuat să scrie poezie. În orice caz, antologia constituie și un instrument de lucru filologic, beneficiind de o prefață consistentă, un studiu semnat de Robert Merlo, de o fișă biobibliografică și de un capitol de „aprecieri critice“, în care autoarea realizează un amplu tablou al receptării critice a operei sale poetice.
Primul volum de poezii al Martei Petreu, Aduceți verbele, este dedicat verbului poetic, poezia cu același titlu funcționând și ca artă poetică. „Un poem de dragoste/ e mai adevărat/ decât o noapte de dragoste//Un poem al spaimei/ e mai cumplit decât spaima// Un poem despre moarte/ e mai real decât moartea.“ Verbul poetic poartă cu sine o intensitate sau generează una care o depășește pe cea a faptului trăit. Altfel spus, poemul este mai puternic decât viața, verbul decât acțiunea pe care o desemnează, este un intensificator care se dezvoltă într-o dimensiune tensională care-i este proprie. Verbul poetic dispune de o putere menită să surclaseze toate experiențele. Acest trăirism la confiniile cu un expresionism de o visceralitate stilizată, elegantă, funebră, trecut prin filtrul reflecției, marchează poemul Martei Petreu, un poem în care creierul pipăie carnea cu dendritele și axonii sistemului nervos. Este ca și cum cineva ar încerca să rămână lucid în momentele apogetice ale emoției, observând din afară metabolismul și gesturile emblematice ale unei desfășurări afective: „Știu – pot defini melancolia în fraze corecte/ Mânia mea este puterea mea istovită în locul puterii tale/ (orice rîmă se-ncreţeşte pe-asfalt/ ca un ruj pe cotorul ţigării)/ ajunge la tine produsul secund/ căldura glontelui trecut printr-o portocală.“ Poemul Martei Petreu se mai distinge prin ceva, prin oracular. Ai sentimentul că o sibilă rostește incantatoriu cuvintele, strofele, uneori versurile par să se detașeze unele de altele ca niște lumi autonome, similar cumva cu poezia ultimului Bacovia care precede formula telegrafică din Stanțe burgheze. De aceea, apelul la metaforă și comparație, unele dintre cele mai sofisticate și mai intelectuale din poezia românească: „Iată inima – cât o noapte de toamnă“; „Iată gloria: o piele bine întinsă“; „dinții dantela fardului de pleoape“.
În esența lui, poemul Martei Petreu este unul (neo)modernist până în punctul în care autobiografia se strecoară în el, punând un accent indelebil al unei suferințe nevinde cabile. În orice caz, ceea ce ține de biografic cel mai adesea nu este livrat direct, ci la persoana a treia, uneori de o manieră doctă cum sunt „tezele despre Marta“: „Moare în Marta zi de zi o femeie“; „Fragilitatea Martei – un exces de adrenalină/ luciditatea – cianura dintr-o vişină crudă“; „Marta miroase a hârtie și brumă“; „Marta rumegă frunze de mentă“; „Îmi amintesc acele crochiuri necenzurate:/ Marta pe strada Bisericii Ortodoxe/ Marta conspectînd doctrine politice/ Marta scoţându-şi ochelarii pentru o scenă/ de aşteptată tandreţe/ Marta cântărindu-şi culoarea în cutia de pudră“, proiecție a unui Eu care este un Altul, reiterare a angoasei rimbaldiene, despre care poți vorbi cu o detașare aproape clinică, cu o răceală analitică, cu un exces de luciditate necruțătoare, „luciditatea ca sentiment“. Dimineața tinerelor doamne, al doilea volum, apărut în plin context optzecist, cu care nu rezonează defel, este scris într-o notă mai confesivă, la o altă temperatură afectivă, cu poeme de dragoste filtrate prin aceeași luciditate, dar fără inhibitorii din primul volum. Uneori versul se transformă în aforism sau într-un fel de reflecție de o manieră depresiv-lirică cioraniană:„Singurătatea – un abator vara“; „experienţa morţii de unul singur îmi foloseşte/ numai mie; „Până vorbim despre o fericire din ceruri /durerile îşi fac din mine un scutec:/ mă degradează“; „starea de rău e naturală nu cere sacrificii“ ; „toate istoriile se decid noaptea/ într-o deplină impudoare a minţii“; „Cât despre frumusețe: înseamnă/ a tolera ființa conform naturii sale“; „Da: posed inventarul exact/ al tuturor formelor de strivire (priviţi/ creierul meu ca un melc mângâiat cu bocancul)“; „(Trăim căderea. Nu sfârșitul)“; „Biografia – o istorie plină de sânge ca un măcel mondial“. Unele fraze decupate din poem par desprinse din eseurile cioraniene, deplângând „neajunsul de a te fi născut“, pentru că poemul Martei Petreu pare uneori a fi scris „pe culmile disperării“, vehiculează „silogisme ale amărăciunii“, configurează un „tratat de descompunere“, egalând în intensitate sentimentul de dezagregare pe care ți-l dau poemele Marianei Marin, dar fără capacitate de a ridica totdeauna la puterea reflecției trăirea. Îndrăznesc să spun că există aici un aer de familie și o afinitate profundă, fondul liric cioranian nu a fost niciodată direcționat către poezie, dar există puternice accente lirice în eseurile sale marcate de o intensitate dizolvantă. La Marta Petreu, de formație filosof, lirismul este direc ționat către poem într-un aliaj dintre luciditate, reflecție, angoasă și un sensorium care vibrează necontenit, proiectând imagini de o frumusețe viscerală. Spiritul acestor poeme este unul cioranian, colorat de o sensibilitate feminină, unde feminitatea este privită ca o vină, ca pe un stigmat, repudiată, dereglată. Supralicitarea suferinței, angoasei devenite ontologie este parte din acest climat al poeziei Martei Petreu, locul ei nu este în carne, ci într-un „loc psihic“, din care nu se poate evada: „Spun astăzi despre suferinţă: realitatea copleşeşte imaginaţia/ cum saloanele unui spital de rând/ umilesc Infernul // Cine mă asigură/ că într-un viitor previzibil totul bine va fi/ cine-mi vorbeşte/ pe cine să strig noaptea/ când în limpiditatea miraculoasă a ideilor/ numai cu mâinile goale/ nu-mi pot apăra creierul ochii?“
Răzbat chestiuni de teodicee în multe poeme din fiecare volum, un dialog cu Dumnezeu marcat de interogații fundamentale, care, în același timp, vădesc o stare de alienare, o fragilitate extenuată, iritabilă. Dacă ești atent și pui cap la cap informația fragmentară care îți parvine din diferite poeme, răzbate ecoul unei traume, al unei relații complicate, frustrate, cu părinții, în special cu tatăl, a unei „nașteri împotriva naturii“, a absenței dragostei paterne („Augustin și Maria, eu vreau înapoi“), cum este și Fericita vârstă adultă:„Între voi doi aşez memoria mea lătrătoare/ ca-ntr-un pat conjugal:/ nu m-aţi dorit/ dar mi-aţi prezis jupuirea“, sau Cineva tace: „Şi tu. Tată. Mortul meu. Augustin:/ te visez uneori cu faţa întoarsă/ Nu te strig nu-mi răspunzi (morţii tac între ei)“. Acest insert biografist în poemul modernist și care face parte din cea mai profundă intimitate relevă o „identitate rănită“, o mar că a poeziei Martei Petreu, un sâmbure care germinează și în alte teme, chiar dacă nu transparent, și care poartă cu sine cea mai mare încărcătură emoțională. Un anume manierism se strecoară în poem cu invocarea unor instanțe solemne cu rol în desfășurarea unor ceremonialuri complicate și obscure, cu reflexe narcisiste și gesturi ample, simbolice după o mecanică de gavotă. Poemul Martei Petreu este șlefuit asemenea unui diamant, are duritatea lui și numeroase unghiuri de refracție, dar ceea ce îi conferă particularitatea, ca în cazul oricărui diamant, este defectul pe care-l poartă în miezul lui, cel care-i dă viață cu adevărat.