Dacă este ceva pentru care invidiez colegial revista „Orizont“, aceasta este rubrica de pe ultima pagină, susținută de mulți ani de zile de Ioan T. Morar. Nu atât pentru semnătura autorului – căci Ioan T. Morar este un titular de rubrică apreciată și la România literară –, cât pentru subiectul rezervat, de mulți ani, colegilor timișoreni: Provența.
Că am motive întemeiate de colegială invidie, depune mărturie și un alt element: din rubrica de la „Orizont“ s-au alcătuit nu una, ci două cărți.
Despre cea dintâi, apărută în 2018 și intitulată Șapte ani în Provence, am scris la timpul cuvenit în paginile revistei noastre. Cealaltă, apărută recent, cu titlul Provence, ținutul secret, deși se alimentează, în principal, din noile episoade ale aceluiași foileton, e complet diferită de predecesoarea ei. Semn nu numai al amplitudinii cuprinderii, ci și al proiectului polimorf care a guvernat scrierea rubricii de la bun-început.
Provence, ținutul secret este, astfel, alcătuită din cinci părți și o addenda. În primele, îl însoțim pe autor în variile sale incursiuni în istoria, cultura, tradițiile și întâmplările ținutului în care și-a stabilit, de mai bine de un deceniu, domiciliul. În cea din urmă, îl urmăm în ieșirile sale din Provența, la Monte Carlo, Luxemburg și Freiburg. Ieșiri care au în comun atât punctul de pornire – localitatea La Ciotat, pe malul Mediteranei, în care locuiește scriitorul –, cât și cel de întoarcere. Care este, peste mii de kilometri, România. Țara din care provine Ioan T. Morar, din a cărei literatură face parte și la care se întoarce cât de des poate. Fie în persoană (prin cele 2-3 vizite pe an pe care le face, la București și Timișoara, în primul rând), fie prin intermediul numeroaselor contacte din rândul Diasporei românești, risipite prin toată Franța și, în general, în Europa, pe care le cultivă constant.
Totuși, cartea de față este, cum spuneam, radical diferită de precedenta, pofida faptului că discursul autorului pare, cel puțin la nivel stilistic, același.
În primul rând, este o carte de pandemie. E drept că războiul din Ucraina a estompat mult din amintirea – totuși, recentă – a celor doi ani în care lumea a fost dată peste cap de un virus necunoscut. Însă evenimentul a fost unul major, iar consecințele sale se resimt și se vor resimți mult timp de acum încolo, de la capitolul economie și finanțe, la cel al drepturilor și libertăților. Ioan T. Morar, cel care scrie fragmentele din Provence, ținutul secret, este, într-un anume sens, altul decât cel care a scris Șapte ani în Provence. Este un intelectual îngrijorat, cum am fost noi toți, cu privire la viitor, împiedicat să călătorească și să participe la reuniuni culturale, obligat să iasă din casă numai pentru cumpărăturile de bază, între anumite ore, și, în general, vexat în exercitarea mai tuturor libertăților umane fundamentale. „Dacă în vremuri normale visăm să ajungem undeva, în altă parte decât suntem, acum visez exact la locul unde sunt, adică la Provence. Mi-e dor de Provence, deși sunt în Provence, mi-e dor să ies la mare, deși locuiesc la mare. Plajele îmi sunt la fel de inaccesibile mie ,ca și vouă, celor din România. Mi-e dor de Provence, blocat în Provence“, scrie Ioan T. Morar, sintetizând în câteva rânduri situația-limită în care ne-am găsit cu toții, practic, timp de aproape doi ani de zile.
În mod paradoxal, dacă perioada de carantină l-a determinat pe scriitor să se refugieze în amintire, aceasta vizează mai mult oameni decât cărți. Deși există și în volumul de față, palierul livresc este mai puțin important decât era în Șapte ani în Provence. Umoristul de clasă care este Ioan T. Morar nu și-a pierdut nici verva, nici apetitul, însă pandemia l-a făcut să-i fie dor și de oameni, nu doar de provincia franceză în care locuiește. Partea întâi și a doua a cărții, consacrate localității La Ciotat și vecinătăților, respectiv, Provenței (rebotezată de niște autorități inepte ori, poate, insensibile la cultură, Région Sud, care, cum spune autorul, nu înseamnă nimic), sunt construite pe o adevărată rețea de oameni, francezi și români deopotrivă, care-l fac să se simtă acasă. În ambele sensuri: să se integreze în peisajul comunitar ciotatian (luând, de pildă, lecții de provensală cu Denis Roux), dar și să nu se simtă depeizat (fie prin intermediul contactelor cu compatrioți stabiliți în zonă, ca Tavi Tara, fie „uneltind“ întâmplări franco-române cu Paul Julien, președintele Amitié Franco-Roumaine). Scriitorul are oroare de zilele goale și caută orice ocazie în care poate ieși legal din casă, spre a călători sau a vizita locuri de interes istoric ori reuniuni eno-gastronomice, însoțit de soția sa Carmen sau de diverși amici și cunoscuți. Ioan T. Morar este, de altfel, el însuși membru al unei confrerii enologice și participă la degustări de vinuri sau de uleiuri de măsline, încercând – prin intermediul articolelor din „Orizont“, iar acum, al cărții – să stârnească și în România interesul pentru aspectul cultural al gastronomiei și enologiei. Un aspect specific culturii române înainte de comunism, aproape uitat (în pofida unor încercări curajoase de resuscitare, pornite exclusiv din medii private), azi.
Este de-a dreptul uluitoare o dublă reconstituire, pe viu și livrescă, în același timp, pe care Ioan T. Morar o realizează în partea a patra a cărții. Este vorba despre istoria unor bresle și asociații profesionale, care în Franța continuă să existe în forme nu foarte depărtate de Evul Mediu din care provin, deși perfect adaptate lumii contemporane. Acest tezaur de cunoaștere, îndemânare și cultură administrativă a existat cândva și în țara noastră (autorul îi redescoperă semnele chiar în Aradul de unde a plecat), înainte de comunism. Lecția acestei reconstituiri nu este numai una împotriva blazării, ci și una a regăsirii: a regăsirii de către noi înșine a rădăcinilor culturii europene, mult mai bogate decât credem și mult mai diverse decât ne lasă să credem turismul de masă. Dacă într-o singură provincie franceză sunt atâtea și atâtea comori de artă și cultură, de istorie și civilizație – toate, bine puse în valoare, catalogate și oferite publicului –, de ce n-am face și noi, în România, același lucru? De ce n-am investi mai mult în cultură, în patrimoniul material și spiritual, singurul care ne poate susține pretenția de a fi recunoscuți ca europeni în toată puterea cuvântului, nu doar cetățeni ai Uniunii Europene? Este o întrebare pe care prozatorul nu o rostește ca atare, dar pe care cartea sa o scoate în față capitol după capitol.
n palier subiacent al cărții lui Ioan T. Morar, de altfel, este consacrat neajunsurilor lumii noastre. Ale lumii românești, când incapabilă să se prezinte pe sine, chiar și în contextele cele mai favorabile, altfel decât prin clișee și/sau dezinteres, când prea sfioasă (sau indolentă) în a se deschide către spații afine, unde cultura noastră ar putea fi bine receptată. Dar și despre neajunsurile lumii occidentale, în general, este vorba în Provence, ținutul secret: despre faptul că manifestările culturale sunt, în general, frecventate de oameni trecuți de 60 de ani sau despre ravagiile așa-zisei „corectitudini politice“. Pe care Ioan T. Morar nu o contestă în principiu, dar îi subliniază, cu umor acid, contradicțiile și efectele aberante, șocant de asemănătoare cu aspecte de care credeam că ne-am despărțit odată cu prăbușirea comunismului.
Căci cartea de față este și un document de alt ordin. Autorul ei, un simplu particular locuind în Sudul Franței, face pe cont propriu și, cel mai adesea, pe cheltuială proprie, mai multe pentru reprezentarea României în Franța decât face ICR Paris. „Ambasador neoficial“ al culturii române, Ioan T. Morar are o uluitoare deschidere față de fenomenele culturale cele mai diverse și o la fel de largă disponibilitate de a ajuta, a promova și a susține evenimente susceptibile de a oferi o imagine mai bună culturii române și, nu în ultimul rând, de a reafirma tradiția legăturilor franco-române („De câte ori spun Mistral – notează el undeva, cu umor –, nu uit să-l menționez și pe Alecsandri“: și pe bună dreptate, cei doi poeți fiind prieteni și colaborând întru renașterea culturii latine în Europa secolului al XIX-lea.)
Mai presus de toate, însă, Provence, ținutul secret este o carte splendid scrisă, care se citește cu plăcere și cu folos, cu sentimentul că, prin atâta maculatură, ai regăsit literatura adevărată. Îndepărtarea de patrie și traiul într-o provincie de ilustră cultură, locală și universală, cum este Provența, i-au făcut bine lui Ioan T. Morar, ferindu-l de contaminarea cu „virușii“ care macină biata literatură română de azi și îi atacă, adesea, și pe literatorii autentici. Între relația de călătorie, eseu intelectual, confesiune și memorial, cartea, scrisă cu subtilitate și cu un devotament camuflat cu discreție, este una de înalt nivel. Felibrul de Arad se dovedește unul din cei mai spumoși, originali și substanțiali autori români contemporani. În plus, un scriitor de cursă lungă.