E lucru sigur de altfel că, deși a căpătat statutul de oraș în 1915, Aracataca lui García Márquez era un sat ceva mai mare la nașterea, 12 ani mai tîrziu, a viitorului laureat al Premiului Nobel. Ștefan Mitroi s-a născut tot într-un sat, lîngă Alexandria, oraș care, acum, are o populație aproape egală cu Aracataca: puțin peste 40 de mii de locuitori. Dacă-mi permiteți, aș duce mai departe, în paralel, destinele celor doi scriitori. Amândoi s-au mutat în orașe tot mai mari, ajungînd, la vîrsta memoriilor, la Ciudad de Mexico, respectiv la București. Au vrut să studieze Dreptul, ceea ce columbia nului nu i-a reușit pînă la capăt. Mai conștiincios, teleormăneanul și-a luat diploma. Au avut o carieră în presă, chiar și aici compatriotul nostru avînd poziții mai înalte. Au fost amîndoi cam de stînga.
Ambii au scris proze relativ succinte, ajungînd în cele din urmă la romane, universul lor literar fiind centrat cu precădere pe o lume rurală în care apar oameni ciudați. În spațiul unei localități mici, în care locuitorii se cunosc mai toți între ei, personajele stranii ies în evidență altfel decît într-o metropolă. Pînă la urmă, García Márquez a primit Premiul Nobel și o importantă decorație mexicană. Ștefan Mitroi s-a mulțumit cu Premiul Uniunii Scriitorilor și cu o indemnizație de merit.
În cel mai recent volum al său – Pisica surdomută și alte unsprezece povestiri – Ștefan Mitroi se apropie foarte mult de predecesorul său sud-american, practicînd un fel de realism magic. E o ipostază favorabilă a prozatorului (care este și poet și dramaturg, spre deosebire de afinul său). Îl prefer pe Ștefan Mitroi ca autor al acestor povestiri cu o notă fantastică, mai înrudit cu García Márquez decît cu vecinii lui de zonă geografică și spirituală Zaharia Stancu și Marin Preda. Cum remarca un critic, altfel foarte atașat operei lui Marin Preda, Răzvan Voncu, odată cu moartea lui Ilie Moromete, satul tradițional și săteanul dispar. În general mă irită literatura de azi, încă prea răspîndită, care se cantonează într-o lume a satului, spațiu mioritic etc. și care nu mai rimeză în niciun fel cu sensibilitatea contemporană ori chiar cu mobilurile prezentului.
În aceste povestiri ale lui Ștefan Mitroi, mai apare cîte un personaj care „se sprijină de loitrea căruței“, dar nu acești eroi și nici faptele lor agreste sînt dominante. Accentul cade pe magic și pe fantastic, pe felul în care supranaturalul și uneori oniricul se insinuează în realitate. În relatări de acest fel, autorul pune destule din valențele sale lirice. Emblematic pentru lumea descrisă de prozator este bîlciul, care dă și titlul primei povestiri. Universul descris este deopotrivă carnavalesc și vrăjit, așa cum se întîmplă uneori în proza lui Fănuș Neagu. Scamatorii de la Ștefan Mitroi pot aduce atracții la limita magiei reale, ca Melchiade la García Márquez, nu doar a iluzionismului, și dincolo de ea. Unul scoate un viscol din pălărie și tot ținutul intră sub regim hibernal, apoi o ploaie cade peste localitate și potcoavele călușeilor din iarmaroc înfloresc. Ceea ce este atractiv în aceste proze este modul credibil în care supranaturalul se insinuează în existența reală, care continuă împreună cu el, împletindu-se ca la ilustrul model de la Macondo, evocat mai sus.
Cea mai izbutită dintre cele douăsprezece povestiri este chiar cea titulară. Pisica surdomută este o creatură ciudată, la hotarul dintre lumi, ca și pisica portocalie pe care o înlocuiește și în care personajul narator, lipsit de nume în poveste, crede că s-a mutat sufletul mamei sale. După șapte ani, pisica portocalie moare, dar „trimite“ o urmașă a ei, inițial mută. Autorul gradează cu dibăcie acțiunea, tonul este al unei tristeți combinate cu duioșie, prinzînd foarte bine durerea stăpînită a omului matur la despărțirea definitivă de o persoană iubită. Nu putem ști dacă pisicile din povestire sînt vietăți miraculoase sau doar personajul le investește cu acces la alt tărîm.
Fiecare text din cartea lui Ștefan Mitroi merită atenția cititorilor, fiind lucrat cu finețe și cu o evidentă plăcere a finisării lui.