Miniseria tv compusă din șase episoade a câte aproximativ 50 de minute fiecare, Un spion printre prieteni, este bazată pe bestsellerul lui Ben Macintyre, A Spy Among Friends: Kim Philby and The Great Betrayal, nu întâmplător postfațată și călduros recomandată de un maestru al genului, John Le Carré: „The best true spy story I have ever read“. Romanul documentează povestea celui mai cunoscut dublu agent din istoria spionajului, în perioada sa cea mai palpitantă, a Războiului Rece, adică Kim Philby, agent de rang superior în celebrul SIS (Secret Intelligence Service), MI6. Dublul agent britanic aflat în slujba sovieticilor începând din 1930, lucrându-i sistematic și inteligent atât pe britanici și pe americani, cât și pe nemții care au colaborat cu aceste servicii în timpul războiului pentru a-l doborî pe Hitler, l-a inspirat și pe John Le Carré care i-a consacrat romanul Cârtița. Filmul este prefațat cu un citat al scriitorului E.M. Forster: „Dacă ar trebui să aleg între a-mi trăda țara și a-mi trăda prietenii, sper să am curajul să-mi trădez țara.“, citat care postulează morala întregii povești de spionaj, dat fiind faptul că dincolo de tema majoră a războiului din umbră al spionilor, prietenia stă în miezul acestui film.
Nick Murphy, cunoscut pentru horror-ul The Awakening (2011), așează în paralel ancheta întreprinsă de serviciile britanice de informații în cazul lui Nicholas Elliott (Damian Lewis), agent de primă mână în SIS, legat printr-o prietenie de 23 de ani cu Kim Philby (Guy Pierce), și, la sosirea sa în Rusia, ancheta avându-l în centrul ei pe Philby, întreprinsă de sovietici întâi printr-un intermediar care joacă și rolul de cicerone, colonelul Serghei Brotov (Karel Roden). În cazul primei anchete, în centru se află prietenia celor doi agenți și perioada de șapte zile petrecute la Beirut de Elliott cu Philby, în încercarea de a-l readuce în Anglia și a devoala întreaga rețea de spioni sovietici, înainte ca acesta să defecteze. În cel de-al doilea caz, sunt analizate circumstanțele care au făcut necesară extracția lui, dar și motivația profundă a adeziunii lui Philby la comunism. În ambele cazuri, planează suspiciunea asupra loialității celor doi agenți și ambele anchete devin prilejul unor retrospective care se încarcă treptat, asemeni unui burete, de nostalgie, a rememorării unor episoade de familie, nu doar familia propriu-zisă, ci și aceea restrânsă a spionilor de top care-l include și pe americanul James Angleton (Stephen Kunken) din partea CIA. Aceste flash back-uri, unele de o intensitate dureroasă în lumina crudă a dezertării prietenului de-o viață, au ceva din acele frânturi ale unei povești de dragoste care a sfârșit prost sau nu a cunoscut împlinirea, dar unde dragostea a rămas filmată de o manieră retro în mici insule de nostalgie ale unui arhipelag îndepărtat. Pe o scenă de teatru, într-un spectacol de varieteu, locul actorului este luat de către Philby, cu un geamantan gata de plecare pe șlagărul arhicunoscut al lui Elvis Presley, Are You Lonesome Tonight? într-un veritabil moment melo al unei despărțiri amoroase, dar care ar putea fi tot atât de bine și începutul piesei lui Beckett, Așteptându-l pe Godot. Philby cade pradă acelorași rapeluri nostalgice cu episoade amuzante, cu cântece, teribilisme și băiețisme, cu mici confesiuni, cu acea sociabilitate pe care o dezvoltă prieteniile reale. Reveriile lui Elliott ne poartă într-o lume a Războiului Rece, în climatul însă elegant al unei Anglii victorioase, cu gentlemeni spirituali care fac jocurile în interioare bine mobilate, fără atmosfera pluvial-descărnată, depresiv-cenușie din filmul lui Thomas Alfredson, Un spion care știa prea multe (Tinker, Tailor, Soldier, Spy, 2011). Lily Thomas (Anna Maxwell Martin), cea care-l anchetează pe Elliott, se apropie de modelul funcționarului șters, camuflaj pentru o inteligență ascuțită, însă cu un univers domestic căptușit cu tandrețe, iar Angleton, reprezentant al CIA, pare o mașină celibatară, dar cu amănuntul unui bovarism poetic care-l umanizează. Pentru Le Carré, lumea spionajului era aproape exclusiv masculină, aproape asexuată; în filmul lui Murphy, femeile care apar sunt în vârstă, nu sunt sexy, posh, cu termenul întrebuințat ironic de Lily, dar cu o inteligență marcată. Regizorul a apăsat pe viața de familie, pe relația specifică pe care secretul o creează, deformând comportamente și invadând spațiul privat cu glacialitatea acelei lucidități apăsătoare, vinovate, recluzionate, chiar și acolo unde ambii soți au lucrat în servicii la un moment dat.
Filmul ne proiectează în acest univers paralel, în acest club extrem de select al spionajului britanic, având toate atributele unei caste și unde trădarea lui Philby se nuanțează. În fond, spionajul devine cumva un joc de societate, unde esențială nu este noțiunea de joc, ci de societate, iar ea este cea a unei upper class britanice, cu un profil aristocratic, o elită care-și conservă privilegiile, conferind anglicității o expresie stilistică. După bombardarea clubului unde se află laolaltă Philby și Elliott la începutul relației lor de prietenie, Philby câștigând admirația lui Elliott prin felul în care-și ține cumpătul: „Dădea dovadă de o încredere tipic britanică“, oferind asistență celor răniți; acesta solicită un pahar de burbon și chelnerul revenit din șoc îl întreabă dacă este membru al clubului. Prin aceste detalii emblematice care întăresc narativele principale, filmul luminează din interior o lume. În centrul acestei lumi închise stă trădarea, dar ea – așa cum o enunță motto-ul filmului – e chestionată sub raportul relației personale. Nu trădarea țării, care a provocat mii de victime în rețeaua cu agenți britanici, americani și legăturile lor conspirative, cu tot cu familiile lor, nici măcar a familiei, cât trădarea unei prietenii de 23 de ani, trădarea față de Elliott.
Lily Thomas pune pe masă toate ipotezele, iar ele au ca nod de rețea chestiunea prieteniei, cea mai complexă. Anchetatorul, a cărei biografie se dezvăluie treptat, intuiește că Elliott ascunde ceva, faptul de a-l fi scăpat pe Philby la Beirut după un tête à tête de o săptămână este inexplicabil. Lectura printre rânduri a conversației înregistrate este complicată, iar nuanțele fixate de momente biografice sunt scoase pe rând la suprafață în parteneriatul pe care-l stabilesc cei doi, în încercarea de a deconspira o altă cârtiță a KGB-ului, fostul agent MI5, sir Anthony Blunt (Nicholas Rowe), colecționar și critic de artă, apropiat al reginei, pe fondul unor dispute dintre SIS și MI5. Filmul nu aglutinează doar pasaje nostalgice, ci posedă propria acțiune, chiar și în developarea lent-atentă a unor întâmplări din trecut, unde ele se încarcă cu o nouă semnificație.
De ce a trădat Philby? Trădarea are propria sa metafizică, Cezar și Brutus, Iisus și Iuda spun povestea tristă a unor prietenii eșuate. La un moment dat, Elliott sugerează senzația de putere, adrenalina pe care o degajă acest joc de-a v-ați ascunselea la scară mondială. Philby afirmă că este devotat marxismului și Uniunii Sovietice, dar tot el scapă faptul că nu ar fi fugit la sovietici dacă ar fi avut de ales. Colonelul Brotov emite ipoteza adeziunii romantice la cauza sovietelor ca slăbiciune, cea pe care Istrati o privilegia în Spovedanie pentru învinși, opunând-o adeziunii prin idee, numai că Philby îi respinge ipoteza, declarând alegerea sa una lucidă, de principii, pornind de la antifascism și corelată cu ideile sădite în facultate de un profesor cu vederi de stânga. Numai că Philby nu are nimic în comun cu clasa muncitoare! Nu putem conta pe ceea ce Philby afirmă, dar se poate deduce dorința lui de a fi rămas un trădător care să-și trăiască întreaga viață în Anglia, și nu în patria pe care o slujește. Și intuiește cumva, și ne lasă să înțelegem, de ce Elliott îl lasă să scape: pentru a se confrunta cu utopia în care a crezut, cu clubul de trădători din care face parte, cu suspiciunea permanentă a tovarășilor sovietici, cu un alt stil de viață, modest, rutinier, din care lipsește adevărata convivialitate, palpitul acțiunii, lucrurile de calitate care dau vieții un anumit contur (tutunul fin, rebusurile din revista „Times“ etc.) și nu în cele din urmă prietenia, și unde nostalgia dăinuie ca o boală incurabilă, până la moarte.