1 Asistăm nu o dată în producția noastră poetică actuală la o extensie verbală care distrage lectura ori, pur și simplu, o împiedică a se desfășura până la capăt. Economia limbajului, concentrarea sa în esențial sunt îndeajuns de rare, poate și dintr-o anume dezabuzare a scriptorului, dintr-o indisciplină difuză, reflex al unui context social tulbure. Unul din defel numeroșii poeți ce o ilustrează consecvent e George Drăghescu. Cu atât mai neașteptată e practica d-sale, cu cât ținem seama de faptul că e actor. Degajarea, apetența spectacolului caracteristice profesiei apar înlocuite de o abordare aproape ascetică a cuvântului. Până și grația eroticească devine un prilej al exactității: „Iubito, ți-am oferit o floare;/ în loc de «mulțumesc»,/ ai început să numeri petalele/ ca nu cumva să lipsească vreuna“ (De dragoste). În contradicție cu condiția d-sale scenică, autorul e un solitar al cărui partener e propria-i umbră: „Să stai de vorbă/ cu umbra ta./ Umbra ta știe/ să te asculte/ până treci Styxul“ (Cu umbra ta). Acest factor cvasiimaterial operează nu doar asupra relațiilor cu semenii, ci și asupra celor cu divinitatea: „Doamne, pune-mi umbra mea/ lângă Tine,/ să nu fiu singur/ pe lume!“ (Oarecum psalm I). Atât de constrictivă se arată izolarea încât se constituie într-o imagine simbolică a inspirației, un gen de solitudine la pătrat: „Stau singur/ la o masă de nuc; singur cuc./ Muza mea/ stă la o masă de tei/ cu singurătatea ei./ Cele două singurătăți/ se privesc pe furiș“ (Oarecum psalm III). Până la urmă proiecția solitudinii devine una cosmică: „Singurătatea/ are cerul ei/ și o singură stea“. Efectul e o atenție corectivă cu umilitate îndreptată către dimensiunile minore ale realului. Poetul se percepe anturat de „o lume a boabei și a fărâmei“, bântuită de o edenică nostalgie. Un triumf contemplativ al intimității astfel înscrise: „Pe firul de iarbă,/ o furnică/ cu greutatea ei“. Sau: „În urma mea/ cade o frunză./ Mă întorc după cel ce-am fost“. Nu absentează nici animalele în mica aventură a inocenței lor delicat provocatoare: „O cioară pe cer/ cu negura ei/ desenează un înger“. Sau: „Autograf –/ pe o coală albă/ un fluture“. Din capitolul următor, cel al aforismelor, ne dăm seama că ele se străduiesc a circumscrie fidel ființa auctorială: „Neliniștea metafizică de fiecare zi mă ține în formă“. Ca și: „M-am făcut actor dintr-o neputință: neputința de a comunica. Să faci o profesie din asta, ce rușine!“. Ca și: „Mă pierd printre oameni, așa cum cade roua“. Personalitatea poetului actor astfel recomandându-se precum un spectacol al vieții lăuntrice redate sieși.
2 La polul celălalt, constatăm că se situează Ion Cepoi, de puțină vreme plecat din lumea aceasta, fost concitadin, la Târgu Jiu, cu George Drăghescu. Gesticulație precum desfășurarea unei largi pelerine sonore, semețire sentimentală, elegantă situare mondenă: „În nopțile cu lună plină/ Și dans nostalgic și patetic/ De frunze arămii de toamnă,/ În felul meu hai-hui, bezmetic,/ Am să-ți declar iubire, Doamnă!// Și murmurând poema scrisă,/ Am să-ți închin o serenadă/ Și-am să-ți pictez pe-ntreaga stradă/ Doar trupul fraged de prințesă,/ Mai pur ca fulgii de zăpadă!“. E drept că patosul declamator include unele regrete, contrarietăți, dubii care însă nu-l anulează. Variațiuni pe aceeași temă. Vitalitatea romantică se testează pe sine prin acorduri care s-o pună într-o cât mai convenabilă comunicare: „Au mai rămas cuvinte nerostite/ Și gesturi frânte taman la-nceput,/ Tăceri și umbre, clipe netrăite/ Și tot ce-am vrut să-ți spun și n-am putut…// Cândva imperii ți-aș fi pus în palme/ Și-aș fi schimbat istoria ninsorii,/ Cuvintele ar fi avut noi noime/ Și peste lume-ar fi domnit doar zorii…“. Fără contenire dramatismul e unul de scenă. Ne aflăm într-o feerie a curteniei erotice, într-un decor al vieții și al poeziei însoțitoare de acum un veac, reamintindu-ne de Minulescu ori de Cincinat Pavelescu: „Îți amintești, iubită Doamnă?/ Era mai frig ca-n altă toamnă,/ Era mai gri, mai cenușiu,/ Tu – tot devreme… eu – târziu…“. Cutezător reîntors într-o epocă precum un actor într-un rol, electrizat de rezonanța de romanță a propriului vers, Ion Cepoi ne invită la un festival afectiv ce pare a nu avea final. Pentru cititorul actual confesiunea pe care ne-o înfățișează poate conta precumpănitor printr-o atare recurență temporală. Aidoma unei sărbători care, în intemporalitatea sa, conține imaginea tradițională a ceea ce a fost, resuscitată: „Iubește-mă ca pe-un poem de seară,/ Ori ca pe cel întors dintr-un surghiun,/ Iubește-mă ca pentru prima oară/ Sau ca pe-o colindă-n noaptea de Crăciun!“. Motivul favorit rămâne totuși cel autumnal. Un răstimp echivoc purtând încă senzualitatea solară, dar și semnele declinului incipient: „De ce, iubito, sunt mai triști salcâmii?/ Și-amurgul de ce cade mai devreme?/ S-o fi schimbat deodată mersul vremii/ Și numai toamna a rămas pe lume?// De ce te caut și când ești aproape?// De ce în ochii tăi se scaldă luna/ Și-atunci când norii valuri fac pe ape/ De ce-amiroase-a dragoste furtuna?// De ce nu am răspuns la întrebări/ Și-mi port singurătatea pe alee?/ De ce privesc pierdut în patru zări/ Și îmi e dor de umbra ta, femeie?“. Repere constante ale unei melancolii stilistic recognoscibile. Marile primejdii rămân totuși în afară. Melopeea uneori cu deferentă raportare argheziană e înseși natura unui voluptuos prezent suveran: „Niciodată toamna n-a fost mai frumoasă/ Sufletului nostru rătăcit în noapte,/ Sub fereastra lunii flori de chiparoasă/ Amăgesc drumeții cu iubiri deșarte…“. Concluzia? Ar putea fi următoarea: „Dar eu eram o carte de poeme/ Scrisă aiurea într-un veac pustiu,/ Și-n care din poemul «Mai e vreme!»/ A mai rămas doar versul «prea târziu»!“. Ion Cepoi: un fel de Fuego ori Dorobanțu al poeziei noastre.