Se adeverește încă o dată că, ori de câte ori numele lui Vincent Van Gogh este inclus în titlul unei expoziții, succesul acesteia este garantat, indiferent de dimensiunile, conținutul și mesajul acesteia. Încă din primele zile de la deschiderea expoziției „Chiparoșii lui Van Gogh“, Muzeul Metropolitan a fost nevoit să instituie, din cauza excesului de vizitatori, o „coadă“ electronică; ești nevoit să-ți exersezi talentele tehnologice pentru accesul la acest eveniment special. Cu 44 de exponate – uleiuri, desene, scrisori – organizate cronologic în trei galerii, manifestarea de la Metropolitan este – precum recenta expoziție „Van Gogh și livezile de măslini“ de la Muzeul din Dallas, similară ca mărime și la fel de focalizată – consacrată perioadei finale a creației artistului, ce cuprinde timpul petrecut în azilul Saint-Rémy.
Într-una dintre scrisorile trimise de Vincent Van Gogh fratelui său Theo, în martie 1888 (cea purtând numărul 588 în ediția publicată de Muzeul van Gogh din Amsterdam), există o referință la Guy de Maupassant care, la rândul său, îl citează pe Flaubert: „Talentul înseamnă multă răbdare. Înseamnă să privești tot ceea ce vrei să exprimi suficient de mult timp și cu destulă atenție pentru a descoperi un aspect care nu a fost văzut sau spus de nimeni altcineva. Există ceva neexplorat în orice lucru, pentru că suntem obișnuiți să ne folosim ochii doar prin prisma a ceea ce s-a gândit înaintea noastră despre ceea ce contemplăm. Fiecare lucru mărunt conține o parte din necunoscut. Haideți să o găsim… Doar așa poți deveni original“… Comentariul lui Flaubert se potrivește de minune modului în care Van Gogh s-a apropiat de chiparoși după sosirea la Arles, în februarie 1888. Așa cum se străduie să demonstreze Susan Alyson Stein, curatoarea expoziției de la Metropolitan, nu este vorba de o abordare viscerală, ci de una metodică, tenace, a unui adevărat perfecționist.
Interesul pictorului pentru acești copaci maiestuoși, atotprezenți în Provența, a crescut treptat, urmând oarecum în paralel evoluția stilistică a artei sale din timpul sejurului arlezian, profund marcată de controversata prietenie cu Paul Gauguin. Unul dintre primele desene din expoziție, Peisaj cu potecă și sălcii tunse, este încă ancorat în lumea neerlandeză, trimițându-ne cu gândul secole în urmă, la Rembrandt. Chiparoșii sunt aici doar un accent, așa cum sunt și în perechea de lucrări – desen și ulei – reprezentând Podul Langlois. Prezență ubicuă, ei sunt de cele mai multe ori văzuți de departe, ca un element oarecare al spațiului înconjurător; va trece un an până când vor deveni „personaje principale“ în peisajele lui Van Gogh. În Copaci în curtea azilului, tabloul cu o compoziție ieșită din comun, aflat într-o necunoscută colecție particulară (deci ca și alte câteva splendide exemple imposibil de văzut în afara contextului expoziției de la Metropolitan), nu chiparosul singular, nici puzderia de arbori cu frunziș în toate culorile, de care este înconjurat, reprezintă punctul de interes pentru artist, ci două trunchiuri golașe care limitează, nepăsătoare, priveliștea către un spațiu edenic. Natura nu se lasă dezvăluită decât în măsura în care o „dorește“, indiferent de cât de mult am insista, pare a sugera aici artistul. Ceea ce vedem însă poate fi îmbogățit cu ceea ce ne imaginăm, și atunci limitările pur și simplu dispar – își răspunde el însuși în cele trei tablouri din centrul expoziției.
Noapte înstelată ( împrumutată de la MoMA) și cele două variante ale Câmpului de grâu cu chiparoși (Metropolitan și, respectiv, Galeria Națională din Londra) n-au mai fost văzute alături din 1901. Este extraordinar să observi cum, între diurn și nocturn, aceeași coamă de dealuri separă, într-o lumină nefirească, un cer învolburat peste măsură, plin de neliniște existențială, de un lan de grâu, respectiv un peisaj sătesc, mai degrabă cuminți și realiste. Doar chiparoșii par să faciliteze, fizic și spiritual, „trecerea“ dintre cele două lumi. Rara alăturare a celor două variante foarte apropiate ale Câmpului de grâu cu chiparoși este în sine plină de interes. Pictat în studio, tabloul londonez a fost considerat de artist ca o versiune „definitivă“, obținută prin rafinarea și distilarea observațiilor făcute în aer liber; din păcate, rezultatul obținut este mult mai fad, culorile mai lipsite de viață și intensitate decât în uleiul Metropolitan… Tot în această sală sunt alăturate „portrete“ ale unei aceleiași perechi de chiparoși în medii diferite: uleiul din colecția Metropolitanului (în format vertical, cu un cer plin de volute dominând fundalul), unul dintre acele desene finisate care sunt elemente distinctive ale expoziției, și o mică schiță inclusă într-o scrisoare din 25 iunie 1889, în care artistul își exprimă surprinderea că nimeni nu a pictat chiparoșii „așa cum îi văd eu“.
Lucrările concepute după octombrie 1889, atârnate în ultima sală a expoziției, sunt, așa cum era de așteptat, de mai puțin interes. Lupta cu boala a uscat în bună măsură seva creatoare a lui Van Gogh. Și aici sunt însă câteva tablouri remarcabile – Fereastră în studio Fermă printre măslini – în care culorile dominante (ocru, mov) sunt așternute pe pânză cu o atât de suavă delicatețe, pe cât de tensionate și intempestive fuseseră „loviturile“ sculpturale de penel în perioada de glorie a artistului.
Nu este deloc clar de ce Van Gogh a fost atras în mod special de acești copaci – repere imuabile, întunecate, dar în același timp mereu verzi – al căror caracter special le-a conferit statutul de simbol al vieții eterne. În numeroasele scrisori către Theo, pline de gânduri despre realizările sale și ceea ce voia să întreprindă, nu există defel referințe la simbolistica chiparoșilor… Poate că a văzut în chiparoși un ecou al propriei personalități singuratice și încăpățânate, arzând ca o torță. Poate acest pilon stabil într-un peisaj adesea răvășit de Mistral este perceput ca o ancoră către care tânjea o minte tot mai răvășită. Poate, grupând în multiple rânduri un arbore alături de puiul său născut dintr-o sămânță care n-a ajuns prea departe, se gândea la o familie pe care jinduia s-o aibă.
Pictura lui Van Gogh ocupă un loc privilegiat într-o expoziție încă deschisă până la mijlocul lunii august la National Gallery din Londra. Intitulată După impresionism. Inventând arta modernă și consacrată evoluției artei europene în perioada cuprinsă între anii 1880 și începutul Primului Război Mondial, manifestarea include, alături de semne ale influenței sale directe – de exemplu Casă în Dangast de Erich Heckel –, cinci pânze ale maestrului olandez din perioada arleziană. Case în Saintes-Maries-de-la-Mer, reprezentând o vedere panoramică a unui șir de colibe cu acoperișuri ascuțite, mărginind o potecă piezișă care duce spre mare, este o lucrare remarcabilă, plină de inventivitate în modul de organizare a spațiului și a spectrului coloristic. Celelalte, însă, nu sunt creații majore, așa cum nu sunt multe dintre exponatele acestei manifestări care a fost inițial concepută ca o colaborare cu Muzeul Pușkin, organizatorii fiind nevoiți să recurgă la împrumuturi mai puțin semnificative după ce relațiile cu instituția moscovită au fost înghețate. Nu este mai puțin adevărat că expoziția de la Londra include „vârfuri“ remarcabile, de la Iacob luptându-se cu îngerul de Gauguin, la o compoziție deja abstractă a lui Mondrian, sau de la Pieptănatul lui Degas (vârtej armonios de roșu și portocaliu), la Femeie cu pere de Picasso, trecând prin Dansul lui Derain.
Explorând inventarea unor limbaje de exprimare non-naturaliste, După impresionism reușește, fără să spună prea multe lucruri noi, să reitereze două adevăruri importante cu privire la arta europeană la 1900. Pe de o parte, drumul care duce la modernism este departe de a fi unic; sunt o mulțime de poteci distincte care se întretaie și diverg, cu artiști din generații mai vârstnice continuând să producă lucrări importante într-un stil deja rejectat de tineri. Pe de alta, Parisul nu mai este un soare unic; Viena, Berlin, Bruxelles, Barcelona sunt centre culturale a căror importanță nu poate fi ignorată în evoluția artei europene din timpul perioadei pe care încă o numim La Belle Époque.
Cât despre Van Gogh, oricât l-a iubit publicul în ultima sută de ani, nu el este „reformatorul“ epocii. Imediat recognoscibile, pline de sensibilitate, reflecții ale unui spirit chinuit, picturile sale par tradiționale atunci când sunt comparate cu cele ale lui Paul Cézanne, cel care a dezmembrat modul de reprezentare a realității, așa cum era el acceptat de sute de ani, și i-a oferit noi coordonate. Este suficient să privești Scăldătorii, din prima sală a expoziției de la Londra, ca să te convingi.