Ultimul interviu de Eshkol Nevo este un roman scris sub forma unui interviu, ceea ce, trebuie să recunoaștem, reprezintă o abordare epică inovatoare, mai ales că este vorba despre răspunsuri pe care autorul le redactează, așa cum declară, pentru un „site internet“. Dar nu doar surprinzătoarea formulă epică este cea care atrage cititorul încă de la început. Răspunsurile sunt captivante pentru că autorul le transformă în fragmente narative, secvențe ale vieții decupate în funcție de întrebare sau, uneori, fără nicio legătură cu întrebarea. În cadrul interviului despre viața de scriitor, naratorul integrează consistente fragmente transparent autobiografice, transpuse în zona ficțiunii romanești. Practic, fiecare întrebare este o provocare pentru ceea ce urmează să răspundă intervievatul-narator. În ciuda aparenței, textul, fragmentat de întrebările interviului, contopește nucleele epice reprezentate de răspunsuri într-o narațiune unitară. Cum spuneam, formula de construcție a acestui neobișnuit roman este impresionantă, degajând o forță epică debordantă. Ia naștere un text în care întrebările interviului sunt pretexte ale scrierii unui roman cu numeroase referințe (auto)bio grafice, deși autorul ne avertizează încă de la început că: „Viața pe care nu am putut-o trăi, am scris-o“ (p. 6). Aceasta ar fi soluția de a recupera prin intermediul scrisului, prin ficțiune, ceea ce scriitorul nu a trăit cu adevărat, posibilitatea ca romanul care ia naștere să fie o compensație a aspectelor netrăite ale vieții.
Principalul fir epic al romanului se concentrează în jurul unei crize a căsniciei, care devine din ce în ce mai manifestă. Iubirea este încadrată într-un univers familial în care scriitorul trăiește înconjurat de cei trei copii, soție și pasiunea pentru scris transformată în meserie. El călătorește foarte mult, participă la prezentări de cărți sau la conferințe, peste tot în lume. Călătoriile sale sunt treptat dominate de sentimentul că Dikla, soția lui, este din ce în ce mai distantă. De altfel, un permanent presentiment al despărțirii, la care cititorul devine părtaș, însoțește majoritatea răspunsurilor la întrebările interviului. Personajul, care constată că a devenit prea scriitor, explică astfel imposibilitatea de a-i mai spune/scrie ceva femeii iubite, așa cum făcea altădată: „Poate pentru că e între noi prea mult trecut pentru a-i putea promite un viitor. Poate pentru că am devenit prea scriitor pentru a scrie ceva din inima mea pentru inima ei.“ Romanul de dragoste, construit din perspectiva sentimentului fricii de a nu pierde femeia iubită, este sintetizat în această frază semnificativă: „Și poate pentru că adevărata poveste aici nu e a unui bărbat care trebuie să se împace cu o femeie pe care se teme să n-o piardă, ci a unui bărbat care încă nu înțelege că a pierdut-o deja“ (p. 323).
ultimul interviu este și un înduioșător roman de familie despre viața alături de copii și despre relațiile dintre părinți și copii. Fata cea mare, Shira, alege să plece la internat, ceea ce-i provoacă tatălui nenumărate îngrijorări. O imagine pregnantă în carte este cea a tatălui care nu mai găsește o cale de comunicare cu fata lui adolescentă, acesta simțind transformarea ei iremediabilă. Este încă un eșec pe care naratorul îl adaugă dramelor universului său familial care, așa cum a presimțit, începe să se destrame. Există în roman o secvență în care părinții discută cu un psiholog în legătură cu faptul că băiatul lor minte (minciunile pe care le spune, adorabile de altfel, îl fac pe tată să creadă că acesta va deveni scriitor). Totuși, tatăl se arată indignat în fața terapeutei, considerând că nu este deloc normal ca fiul lor să mintă atât de mult. Dikla intervine și spune că soțul ei este scriitor și poate că așa se explică totul. Replica soției îl surprinde, fiind convins că a vrut să-l pună într-o situație jenantă. Scriitorul manifestă într-adevăr o predispoziție de a ficționaliza realitatea, înlocuind planul realității cu cel al ficțiunii. De exemplu, relația extraconjugală pe care i-o mărturisește soției, atunci când se întoarce de la o conferință din Columbia, nu s-a întâmplat în realitate, așa cum lasă să se înțeleagă naratorul spre finalul romanului, ci a fost doar un mod de a testa iubirea Diklei. Este un test care acutizează criza cuplului. Și dacă în planul ficțiunii scriitorul poate corecta/șterge ceea ce a scris, în spațiul realității lucrurile sunt foarte greu sau imposibil de corectat.
Romanul are și numeroase trimiteri politice, cele mai frecvente fiind cele referitoare la conflictul dintre israelieni și arabi. În câteva secvențe sunt înfățișate întâmplări pe care scriitorul le tratează cu umor. De exemplu, personajul narator se teme că ar putea fi răpit de un taximetrist arab al cărui nume, Mordechai, i se pare dubios. Taximetristul se dovedește inofensiv, chiar este agreabil în discuțiile pe care le poartă pe drumul dus-întors. Dar, la școala din Ierusalim unde merge să se întâlnească cu elevii, scriitorul descoperă, în urma întrebării unei fete referitoare la spațiile libere din carte, că romanul pe care îl prezenta fusese… cenzurat de biblioteca școlii: „în fiecare loc unde apărea vocea muncitorului palestinian în original, era un spațiu alb“ (p. 131). Explicația responsabilei cu literatura din școală este următoarea: „N-am avut încotro. În atmosfera de acum din oraș, cu toate atentatele, nu puteam risca alunecarea discuției despre carte spre politică. Și ar fi fost păcat să renunțăm la celelalte calități ale cărții, înțelegeți?“ (p. 132). Scriitorul recunoaște că a acceptat, dând ușor din cap, dar mărturisește că regretă gestul „până în ziua de azi“. De altfel, la întrebările cu tentă politică ale interviului, scriitorul păstrează un ton neutru, alteori ocolește elegant întrebarea, răspunzând într-un stil caracteristic cu o imagine-amintire: „Ce reprezintă Israelul pentru dumneavoastră? Nu aveau mobile, doar saltele. Agentul imobiliar șoptea ceva despre împrumut. Nevasta părea amabilă. Nu erau decât saltele. Mobilă nu era. Copiii păreau flămânzi. Admirați peisajul, spunea agentul. Acum cinci ani. Căutam un apartament între Tel Aviv și Ierusalim, de preferință cu balcon. Nu am scos un cuvânt în timpul vizitei. Agentul a șoptit că împrumutul înghițise totul. Femeia se străduise să păstreze fasonul. Peisajul era minunat“ (p. 122).
Un alt fir epic este cel al evocării prieteniei cu Ari, bolnav de cancer într-o fază terminală. Sunt fragmente emoționante (presărate mai peste tot în roman) de evocare a unei prietenii de o viață, marcate de experiența apropierii inevitabile a sfârșitului. Ari, care apare constant pe parcursul romanului, are o teorie interesantă despre viitor, văzut din perspectiva a ceea trebuie / nu trebuie să se întâmple. Iată ce spune în legătură cu faptul că nu a devenit tată: „Eu, de fiecare dată când am încercat să mă imaginez ca tată, imaginația mi-a secat. Ca un calculator care s-a blocat, și imaginea nu apare. Am impresia că așa cum memoria noastră conține o bancă de imagini din trecut, ea conține și imagini din viitor. Și dacă ceva nu trebuie să ți se întâmple, atunci acea imagine nu există punct“ (p. 139).
Finalul cărții este construit ca răspuns la întrebarea: Cum știți că ați ajuns la sfârșitul cărții? Astfel, în timpul unui atelier de creație, atunci când îi pune pe elevii săi să se lege la ochi și să-și imagineze femeia sau bărbatul căruia i se potrivește un anumit miros de parfum, respectiv de aftershave, personajul narator primește un sms de la mama prietenului său: „Ari a murit. Înmormântarea mâine“. Întâmplarea este cu atât mai tulburătoare cu cât, aflat în mijlocul cursului, trebuie să continue pentru că: „nu e posibil să părăsești elevii în mijlocul cursului și să lași o clasă întreagă fără profesor“. Gândul că lui Ari situația i s-ar fi părut haioasă îl face să-și spună că nu mai are pentru cine să strângă situații haioase, ceea ce-i provoacă plânsul, însă notează: „a plânge în fața elevilor e ca și cum ai plânge în fața copiilor“. Reușește să se abțină până când ultima elevă care și-a uitat jacheta s-a întors și a plecat, după care a stins lumina și a pus pe telefonul mobil „un cântec după care Ari era nebun“ (p. 324). După înmormântarea prietenului, Dikla se scuză că nu poate merge la părinții lui Ari, dar îl îmbrățișează dintr-o dată pe cel care încă îi este soț, un gest descris admirabil astfel: „Și deodată ea a traversat timpul care ne separa și m-a îmbrățișat. M-a îmbrățișat cu brațele ei lungi și delicate. În mijlocul parcării cimitirului“ (p. 329). Un gest tandru al unei despărțiri anticipate care constituie substanța unui impresionant și captivant roman de dragoste. Moartea lui Ari, cel care le făcuse cunoștință, marchează astfel simbolic sfârșitul iubirii lor.
Ultimul interviu este o carte densă din punct de vedere tematic, o colecție epică a celor mai diverse aspecte ale vieții, un roman despre meseria de scriitor.