David Lodge (n. 1935) a studiat Limba şi literatura engleză la University College London, iar după absolvire a obţinut un master şi un doctorat în teoria literaturii. Între 1950 şi 1987 a predat la University of Birmingham, apoi s-a dedicat în întregime carierei literare. Reputat romancier, dramaturg şi scenarist, se numără astăzi printre clasicii în viaţă ai literaturii britanice. La acest statut a contribuit în mare măsură succesul trilogiei campusului universitar, alcătuită din romanele Schimb de dame (1975, distins cu Hawthornden Prize; Polirom, 2001, 2003, 2015), Ce mică-i lumea! (1984; Polirom, 2002, 2003, 2011) şi Meserie! (1988; Polirom, 2002, 2003, 2012), ultimele două fiind nominalizate la Booker Prize. La Editura Polirom au mai apărut romanele Răcane, nu ţi-e bine! (1962; 2004, 2013), Muzeul Britanic s-a dărîmat! (1965; 2003, 2013), Afară din adăpost (1970; 2005, 2011), Cît să-ntindem coarda? (1980; 2004, 2011), Veşti din Paradis (1991; 2003, 2013), Terapia (1995; 2002, 2003, 2012), Crudul adevăr (1999; 2006), Gînduri ascunse (2001; 2003, 2004, 2013), Autorul, la rampă! (2004; 2006, 2011), Mort de surd (2008; 2009) şi Bărbatul făcut din bucăţi (2011; 2011). David Lodge a mai publicat numeroase lucrări de teorie literară, piese de teatru, prima parte a autobiografiei sale, Născut într-un ceas bun: Memorii (1935-1975) (2015; 2016) şi volumul Bărbatul care nu voia să se dea jos din pat şi alte povestiri (2016; Polirom, 2017). În 2021, Editura Polirom a publicat și a doua parte a autobiografiei sale, Norocul scriitorului: Memorii (1976-1991).
Publicat în 2021, „Diverse grade de succes” încheie trilogia memoriilor cunoscutului scriitor britanic David Lodge. Țelul autorului este acela de a descrie cu sinceritate și întrucîtva detaliat suișurile și coborîșurile carierei unui scriitor care și-a pus la încercare mintea și talentul în diferite genuri: proză, critică literară, dramaturgie, scenariu de film și televiziune. În volumul de față, accentul cade pe speranța și dorința scriitorilor de a lăsa o impresie semnificativă și pozitivă asupra cititorilor și a publicului lor. Exaltarea în urma succesului repurtat și depresia provocată de dezamăgire sunt emoții pe care le încearcă în diferite grade majoritatea scriitorilor. David Lodge descrie aceste trăiri cu o candoare rar întâlnită (Editura Polirom).
În 4 decembrie, am zburat la New York ca să asist la lectura piesei The Writing Game din seara următoare, cu Helen Mirren şi Judd Hirsch. La cinci după-amiaza, Jack m-a sunat la hotel, apoi m-a condus pe jos pînă la localul New Dramatists de pe 44th Street, un soi de club pentru dramaturgi aspiranţi, ce avea şi un mic teatru în care fusese programat evenimentul, ca să-mi dau seama cam care era situaţia. Deja se întunecase şi New Yorkul, care, atunci cînd sosisem, mi se păruse dărăpănat şi deprimant, devenise brusc vibrant şi zumzăind de viaţă. E ceva ce ţine de aerul rece şi limpede al iernii, foarte diferit de atmosfera jilavă, ca de supă, a Londrei, ce face din acele canioane de zgîrie-nori, luminate din interior pe fundalul cerului nocturn, un spectacol eclatant.
Lectura era programată a doua zi la ora patru după-amiază, iar actorii s-au strîns la două şi jumătate. Am întîlnit-o pentru prima oară pe Helen Mirren şi mi s-a părut prietenoasă şi lipsită de afectare. Arăta foarte atrăgător cu părul ei blond pus în contrast cu o fustă scurtă şi roşie, colanţi negri şi o bluză albă de dantelă cu un decolteu adînc, cu toate că nu era genul de vestimentaţie pe care ar fi purtat-o Maude. La reprezentaţie au venit aproximativ cincizeci de oameni, sala aproape plină – un amestec de producători, investitori şi prieteni de-ai participanţilor. Michael Bloom pusese pe picioare o distribuţie bună pentru rolurile mai mici, iar la început lectura a părut să meargă bine, cu rîsete din belşug. Helen a fost excelentă, întru totul credibilă în rolul de romancieră de succes, şi s-a arătat înzestrată cu un talent real pentru comedie. Există un pasaj unde Leo declară că, „Din experienţa mea, majoritatea femeilor nu cred că pizdele lor sînt frumoase. De-aia ţin ochii închişi cînd scriu despre sex“, iar după o pauză Maude îi răspunde: „Văd.“ (altă pauză) „Ei bine, acum ştim.“ Era esenţial ca la replica respectivă să se rîdă pentru a elibera publicul – şi mai ales femeile – de orice fel de disconfort pe care l-ar fi putut simţi în urma cuvintelor lui Leo şi am aşteptat întotdeauna întrucîtva tensionat să aud asta. Helen a pronunţat ferm acea a doua propoziţie, obţinînd efectul dorit. Numai că, treptat, s-a văzut clar că Judd Hirsch se pregătise foarte superficial pentru lectură şi că nu prea rezona cu piesa. În scenele de început, cînd încerca stîngaci să o seducă pe Maude, a fost în regulă, dar n-a părut să fi înţeles nici unul din discursurile lui Leo despre meşteşugul şi practica scrisului, iar Leo jucat de el n-a dat nicio clipă impresia că s-ar simţi cu adevărat ameninţat cînd e ridiculizat de Simon St. Clair, ceea ce a făcut să se risipească o bună parte din tensiunea din actul al doilea. În pauză, Helen îmi spusese „cît de bine curge piesa“, dar despre a doua jumătate nu mai puteai spune acelaşi lucru. La final, publicul a aplaudat cu generozitate, cîţiva spectatori m-au felicitat, dar eu am fost dezamăgit. Helen a plecat rapid împreună cu Judd Hirsch ca să-i vadă spectacolul din seara aceea, în vreme ce Jack, Michael şi cu mine, împreună cu doi asistenţi din culise, am găsit o cafenea în care să stăm la un pahar şi o gustare şi să facem o evaluare. Am căzut cu toţii de acord că Judd Hirsch era un actor îndeajuns de bun ca să scoată ceva din Leo, dar că se manifestase ca şi cum n-ar fi fost cu adevărat interesat de rol, caz în care nu aveam încă speranţe să punem piesa în scenă la New York. Jack a conchis că lectura nu îi dăunase cu nimic piesei, dar eu am avut senzaţia că nici nu-i făcuse vreun bine.
[…]
În 14 aprilie, cînd am ajuns acasă, am găsit în cutia poştală o scrisoare de la Leah din data de 8, care începea astfel: „Veşti bune! Helen Mirren s-a angajat în colaborarea cu cei de la Long Wharf şi e dispusă să le permită să anunţe că ea va fi vedeta piesei.“ După ce am savurat mesajul cu o plăcere intensă preţ de vreo două ore, l-am sunat pe Jack, care m-a informat cu amărăciune că exact în ziua în care anunţul a apărut în presă, cei de la Long Wharf au primit un telefon de la agentul lui Helen, care le-a spus că actriţa a renunţat. O înlocuia pe Judi Dench în actuala producţie londoneză a Darului Gorgonei, noua piesă a lui Peter Shaffer, cu care urma să apară pe Broadway. Singurul lucru bun din tot acest dezastru a fost că s-a întîmplat înainte ca Jack să apuce să-i spună lui Michael Bloom că nu avea să fie regizorul piesei mele la Long Wharf, lucru care ar fi provocat o ruptură permanentă între noi şi el.
Aşa se face că acest efort epopeic de a pune în scenă o montare de prima mînă a piesei The Writing Game în America a continuat de-a lungul anului 1993, apoi şi 1994, şi 1995. N-am mai încercat să o curtăm pe Helen Mirren, dar a existat un şir lung de alte actriţe sugerate de diverşi oameni implicaţi şi abordate prin intermediul agenţilor lor: Judy Davis, Lynn Redgrave, Kate Nelligan, Zoë Wanamaker, Meryl Streep, Mia Farrow, Juliet Stevenson, Eileen Atkins, Maria Aitken… şi multe altele. O vreme a existat şi un proiect pentru o nouă producţie britanică, cu o echipă soţ-soţie, Michael Brandon şi Glynis Barber (el american, ea englezoaică), protagoniştii popularului serial poliţist Dempsey & Makepeace, în rolurile lui Leo şi Maude. Producţia urma să se lanseze cu un tur prin provincie şi, cu puţin noroc, să se încheie în West End, numai că, din motive pe care nu mi le mai amintesc, proiectul nu s-a materializat niciodată. De asemenea, rolul lui Leo, ce părea ofertant, le-a fost oferit unor actori bărbaţi bine-cunoscuţi, dar fără niciun rezultat. Atît de multă agitaţie, atît de multe întîlniri, de apeluri telefonice, scrisori şi faxuri (e-mailul nu se impusese încă drept mediu universal de comunicare) şi un rezultat atît de insignifiant. M-am întrebat cum reuşesc oamenii ăştia să-şi cîştige traiul de pe urma acestei activităţi veşnic frustrante, dar cumva se descurcau. În mai 1994, Jack Temchin şi-a reînnoit contractul pentru drepturile asupra piesei pentru încă un an, plătind 3.000 de dolari în două tranşe. În aprilie 1994, mi-am făcut rezervare la Albery Theatre, în West End, ca s-o văd pe Helen Mirren în O lună la ţară de Turgheniev şi i-am trimis un bilet în care îi menţionam data şi o întrebam dacă ne-am putea întîlni după spectacol. I-am scris: „Nu vă voi ascunde faptul că mi-ar plăcea să vă abordez cu privire la The Writing Game, dar promit că n-o să fiu sîcîitor de insistent.“ M-a dezamăgit că nu mi-a răspuns. Eram de părere că îmi datora atîta lucru. Dar am mers totuşi la piesă, iar ea a fost previzibil de sclipitoare în rolul Nataliei Petrovna.
[…]
Era în septembrie 1997, iar moartea Dianei, prinţesa de Wales, şi a iubitului ei Dodi Fayed într-un accident de maşină în ziua de 31 august era încă proaspătă în minţile majorităţii oamenilor, la fel ca şi urmarea ei – miile de omagii florale spontane, tensiunile din familia regală, dramaticele funeralii urmărite la televizor de milioane de oameni etc. etc. Mary şi cu mine fuseserăm de obicei prea puţin interesaţi de viaţa Dianei şi ne-a surprins cît de afectaţi am fost de moartea ei. Dar mie mi-a atras atenţia reacţia publică, aşa cum a fost ea prezentată în mass-media. Mi s-a părut că se petrece un soi de catharsis naţional, rezumat în cuvintele unui bărbat pe care l-am auzit intervenind prin telefon la o emisiune radiofonică interactivă şi a cărui soţie murise de cancer nu cu mult timp în urmă. Fuseseră fericiţi în căsnicie vreme de patruzeci şi patru de ani, iar el o iubise foarte mult, dar a vărsat mai multe lacrimi pentru Diana decît pentru soţia lui. Părea încurcat, însă nu şi jenat de mărturisirea făcută.
Reprezentanţii mai rafinaţi ai celei de-a patra puteri din stat s-au arătat sceptici faţă de semnificaţia unui astfel de comportament şi au avut tendinţa să-l ignore, considerîndu-l un fenomen temporar exploatat de mass-media, însă eu l-am crezut autentic. Într-o dimineaţă, la puţin timp după accident, cum stăteam la micul dejun, Mary mi-a citit cu voce tare dintr-o revistă un articol scris de o tînără ziaristă care îşi exprima regretul pentru că scrisese un articol răutăcios despre Diana, care fusese publicat chiar înainte de accidentul fatal, şi Mary, spre propria-i surprindere – şi a mea, deopotrivă –, a vărsat cîteva lacrimi de compasiune. Mi-am imaginat-o imediat pe Fanny Tarrant într-o situaţie similară, cuprinsă de regret şi remuşcări pentru un text ofensator despre Diana şi care urma să fie publicat exact în ziua morţii acesteia. Ştiam că includerea acestei bucăţi în piesa mea urma să fie foarte periculoasă, atrăgînd după sine posibilitatea unor acuzaţii de oportunism şi prost gust. Cu toate acestea, aveam o bănuială că ar putea fi un coup de théâtre cu care, în momentul acela, publicul ar rezona dacă aş putea găsi o manieră plauzibilă de o aduce pe Fanny înapoi la casa de la ţară, dimineaţa devreme, în duminica în care s-a anunţat ştirea – ştire pe care cei din casă, Adrian, Eleanor şi Sam, încă nu o aflaseră. Şi m-am pus să lucrez în direcţia asta.
I-am arătat noul final lui Tony Clark, care l-a aprobat cu reţinere, apoi textul integral lui Bill Alexander, care i-a dat undă verde, cu condiţia unor modificări ulterioare convenite de comun acord. În noiembrie, actorii distribuiţi în Iulius Cezar la Rep au făcut o lectură privată, urmată de o discuţie în care cîteva persoane şi-au exprimat îndoielile în privinţa introducerii în piesă a morţii prinţesei Diana. Dar Bill şi-a păstrat încrederea în ea – spre marea mea uşurare, pentru că mie mi se părea că e un deznodămînt mult mai impresionant decît cel din versiunea anterioară.
[…]
Am primit medalia din mîna reginei Elizabeth. În ziua respectivă, am fost instruit, la fel ca toţi candidaţii, cum să mă comport: nu încerci să dai mîna cu Majestatea Sa, i te adresezi cu „Ma’m“ (ca să rimeze cu „Sam“), o laşi pe ea să vorbească mai întîi, schimbi cîteva vorbe cu ea, dar să nu dureze, cînd ţi se prinde medalia în piept şi ceremonia se încheie, faci o reverenţă şi te retragi cîţiva paşi, după care te întorci şi părăseşti locul… cred că aşa era tipicul. Pe regină am mai întîlnit-o cîţiva ani mai tîrziu, la o petrecere mare de la Academia Regală, organizată într-o seară de vară pentru a oferi familiei regale extinse şi apropiaţilor ei ocazia de a se amesteca printre artişti, muzicieni şi scriitori şi de a sta de vorbă relaxat cu ei. Responsabilii cu imaginea Casei Regale erau conştienţi de faptul că opinia cetăţenilor despre membrii acesteia era că nu sînt interesaţi de arte, iar evenimentul era gîndit să corecteze acea percepţie. Bufetul rece a fost excelent, şampania în cantităţi generoase, din care eu, probabil, am sorbit mai mult decît ar fi fost prudent. Tocmai stăteam la taclale într-una din sălile de expoziţie ale academiei cu un grup de invitaţi pe care îi cunoşteam, cînd regina a intrat în încăpere împreună cu un însoţitor care ne-a prezentat-o. M-a impresionat faptul că şi-a amintit de mine de la învestitură şi a zis: „Da, noi ne-am mai întîlnit.“ Nu-mi mai amintesc nimic din conversaţia care a urmat, dar cînd m-am trezit mai tîrziu la mine în apartament în miezul nopţii şi am început să recapitulez în minte evenimentele serii, mi-a răsărit brusc în minte amintirea înfiorătoare că aş fi întins braţul fără să mă gîndesc ca să dau mîna cu regina. Ea nu s-a arătat în nici un fel suprinsă sau nemulţumită, ci mi-a luat netulburată mîna şi mi-a strîns-o. Presupun că grupul restrîns în care eram nu a părut să remarce vreo încălcare a etichetei din partea mea, iar întîlnirea a decurs relativ plăcut. Cu toate acestea m-am simţit un idiot fiindcă uitasem instrucţiunile.
Oamenii au tendinţa să-şi piardă cumpătul atunci cînd membrii familiei regale li se adresează personal. Tata obişnuia să spună o poveste cu el, cînd cîntase odată în West End, în fosa orchestrei, la un spectacol la comandă regală, probabil pe la începutul anilor 1930. Cînd spectacolul s-a încheiat, muzicienii s-au aliniat în una din zonele cu public pentru ca regina de atunci să-i adreseze fiecăruia dintre ei cîteva cuvinte de mulţumire. În timp ce regina se apropia de el, bărbatul care stătea lîngă tata – hai să-i spunem Ernie – tremura nervos. Regina a lăudat orchestra, apoi l-a întrebat pe Ernie dacă a mai cîntat vreodată în teatrul acela. Străduindu-se să se ridice retoric la nivelul momentului, Ernie a luat poziţia de drepţi şi a spus: „Da, s’trăiţi, regină!“.
(Volumul Diverse grade de succes: Memorii (1992-2020) de David Lodge urmează să apară la Editura Polirom, în Biblioteca Polirom, în traducerea din limba engleză și cu note de Radu Pavel Gheo.)