Cu volume de versuri la activ, Andrea H. Hedeș, care este eseistă, critic literar și autoare de povești admirabile pentru copii, dar și de povestitoare pentru toate vârstele, publică, iată,un al doilea roman, Marea e frumoasă ca tine. Roman? Pentru Stelian Tănase este „o miniatură admirabilă“, verdict admirativ care plasează, totuși, lucrarea în zona minimalismului literar programatic. Cu două-trei personaje (cinci, de fapt, dacă se ia seama și la paznicul peșterii și la Floare de Păr) textul se revelează ca o narațiune liniară centrată, în jurul protagonistului, Leander, universitar austriac – cu părinți din Transilvania și cu proiecții în direcția Klausenburg (Cluj) –, pasionat de teatrul cu păpuși vietnamez, cunoscător al limbii și vizitator anual al Vietnamului, în cadrul unui proiect academic în cooperare cu gazdele. Tipologic vorbind, fiindcă nici ceea ce se petrece în poveste nu comportă planuri multiple și nu împletește fire narative diverse, s-ar zice că este vorba mai degrabă de o povestire mai amplă. De partea opțiunii autoarei pentru roman, vin, totuși, să se înșiruie alte proze construite similar, precum Străinul lui Albert Camus ori romanele lui Amélie Nothomb sau Patrick Modiano, ele însele purtate de un fir unic al istorisirii, centrate în jurul personajului-protagonist și succinte.
Andrea H. Hedeș are însă propriile vederi asupra artei romanești. Într-un interviu recent ea precizează: „Proza și, mai cu seamă romanul înseamnă terra ferma pentru mine. Dacă poezia e o sculptură în bob de orez, romanul e o catedrală, iar catedrala înseamnă un spațiu care promite accesul la o altă dimensiune, mai presus de noi. Romanul, cu provocările arhitecturale și de revrăjire a lumii, prin promisiunea, aruncată cititorului, de revelare a unei alte dimensiuni, este astăzi, chiar mai mult decât la început, zona de plăcere […] E o zonă de provocări, de curiozitate, de rezultate imprevizibile, în ciuda eforturilor strategice pe care arhitectul lumilor de hârtie trebuie să le exerseze cu obstinație de Sisif. Și în această direcție există însă plăcerea de a mai depăși un prag intim, personal. E ca și cum prozatorul joacă șah cu sine însuși“.
Un roman atipic pentru proza românească. Ambientarea în Vietnam și Austria, personajele cu identitate străină și, în unele dintre cazuri, chiar exotică, îndepărtat orientală, asigură cărții un aer înmiresmat cu mirodenii rare. Însă vocația autoarei – dezvăluită deja atât în primul roman, tot succint și el, O întîlnire pe strada Hazard (2020), cât și în povești și povestiri – se vădește impregnată nu doar de lirism, ceea ce putea fi bănuit, ținând seama de debutul ei cu poezie –, ci și de un spirit romantic nativ, exprimat într-un filon puternic amprentat de E.T.A. Hoffman și pe care Horia Gârbea îl identifică drept „zona realității infuzate de feeric“.
Ingeniozitatea romancierei vine însă din abilitatea împletirii – într-o narațiune, repet, lineară, de aparentă mare simplitate – a mai multor registre. La un prim nivel se regăsește aventura exotică a unui tânăr universitar austriac. La alt nivel se situează fascinația autentică pentru mitologia vietnameză de adâncime care îi prilejuiește întâlnirea cu un bătrân din seria înțelepților orientali de care abundă filmele chinezești și coreene, dar care, totuși, pare o prezență reală. Pe alt palier se situează pasiunea pentru păpuși a profesorului care derivă în hobby-ul restaurării păpușii primite de el în dar și apoi într-o adevărată experiență erotică sublimată și sublimă. În fine, nu poate fi trecut cu vederea nici nivelul de lectură unde atmosfera academică dintr-o universitate romano-catolică este evocată nu fără un discret, dar penetrant, sarcasm, ambianță ce precipită în final lucrurile către un deznodământ pe care nu îl voi deconspira aici. Toate se regăsesc, pe urma sugestiilor onomastice, în mod cu totul neașteptat, în sfera mitologiei și a romanului antic grec, undeva între legenda dafinului și creația lui Longos, Dafnis și Chloe, intrând în rezonanță cu acestea, fără a le reproduce. Să mai adaug, totuși, că apariția automaticon-ului în poveste nu trimite doar la tradiția romantismului german sau la goticul britanic al lui Mary Shelley, ci și la unul dintre curentele S.F.-ului ultimelor decenii, unde miracolele mecanicii sunt recuperate cu savori speciale.
Adevăratele merite ale prozatoarei se vădesc în știința întrețeserii mrejelor pline de sugestii culturale într-un text ce poate fi citit cu bucurie și de cititorii ingenui, și de spiritele calofile saturate de referințe culturale.